Ești lumea-ntreagă, am încercat să-ți spun de mii de ori
Și construind în jurul tău făcusem visurile țeluri
Ești lumea mea și infinită tăcerea de ar fi în noi
Nu m-aș simți vreo prigonită de mi-ai da iarăși crude-ndemnuri.

Ești lumea mea, sunt fermecată, de-a ta putere și speranță
Cum mă-nzestrezi dintr-o clipire și-mi spulberi fricile de-o viață
Ești lumea mea, nu da uitării
Nu confunda răbdarea mea…
Și nu te fă din infinit
Dușmanul meu și patima!
Nu confunda cu așteptarea
Ceva ce nu se mai întoarce
Tu știi prea bine, scumpul meu
Timpul ce-am dat pulbere-n mare se preface…

Pictează-mă și colorată am să-ți dansez lin, dragul meu
Ca să-ți rămân întruchipată ca sclava bună unui Zeu
Pictează-mă și fermecată am să mă nasc iar din cenusă
În timp ce dracii iar îmi râd văzându-mă trup de păpușă.

Pictează-mă și-ntunecată am să rămân numai în mine
Până în ziua când oi scoate tot răul ce-am ascuns de tine
Și de-oi scurge paleta ta… pe pieptul meu strivit de patimi
Să iei să ștergi durerea mea și-am să te-nvăț să nu te clatini.

Pictează-mă, tu dă-mi culoarea
Ce mi-am pierdut-o făr’ de voie
Eu te primesc în lumea mea
Să îmi fii veșnic bunăvoie.

Visez realitatea, așa-mi duc nopțile
Știrbesc banalitatea, te caut toate frunțile
Te mai găsesc adesea, în chipul unei doamne
Cu care dulce aduce lui Dumnezeu ofrande.

Visez realitatea, așa-mi duc dimineața
Te văd prelins pe geamuri și-așa îmi trag speranța
Rămâi roua firavă ce frunza ocrotește
Când sufletul îmi plânge, fioru-mi născocește.

Visez realitatea, așa-mi duc orice clipă
Dorind ca într-o zi să nu îmi fii risipă
Să mă lipești de tine, să-mi dai ce ți-a rămas
Timpul, iubirea ta și dorul ce l-am tras.

La tine-n suflet mi-era cald, obișnuită doar cu friguri
Eu mă purtam neelegant cu inima-mi crescută-n triburi
Apoi m-ai luat și m-ai crescut ca pe-o sămânță fără viață
La sânul tău, încăpățânat ai vrut doar să îmi fii povață…

Eu te-am crezut, neștiutoare, deși știam de dinainte
Ce gust avea dezamăgirea și cum mă pierd printre cuvinte
Am vrut să-ți dau curatul meu și te-am lăsat să mă îndrumi
Cu praf de stele mă îmbeți și-apoi din Iad te miri c-aduni
Pe fata ta, cea făr’ de știință, când ce-nvățase era drumul
Acum ferit din calea ta, că știu să fug de-ți simt parfumul
Prefer să plec, nu mă ascund, rămân proptită-n astă casă…
Când vei veni, drăguțul meu, nu voi mai fi a ta mireasă
Că de dai timpul din clepsidră pe dansul orbitor răbdării
Eu voi ‘griji iar rana mea cu leacul sfânt, sărat al mării.

Uneori și soarele se stinge
Nu poate lumina când noaptea rece-l frânge
Ne lasă-n întuneric, ai săi copii cuminți
Ne spala de păcate, oricum, nedemni ca sfinți.

În fond e doar o stea, a mea căldură sferică
Iute știe calma ființa mea colerică
Tu uită-te în zare și nu îi mai zâmbi
Le-ai avut pe toate, eu plec dintre cei vii
Și de-oi mai vrea iubirea-mi, ai transformat-o-n jar
Adu-ți mereu aminte c-am fost al meu gropar
M-am ‘podobit cu tine, trădată, m-am dezis
De ce am strâns în mine, te ard ca manuscris…

Mi-e plină bolta, așa sosii și toamna mea
Da’ nu făcură struguri, doar pânză buza ta
Să-mi încălzească pielea pe care doar tu dormi
Să-mi liniștească lumea când tu o mai răstorni.

Mi-e plină iar grădină, pământul meu rodește,
Iar apa lin se scurge, viața iară crește
Se duc în somn copacii, crengile se-odihnesc
Și frigul se așterne ca val împărătesc.

În foc n-avem nimic, doar tu îmi arzi în casă
În mine-n, piept, pe trupu-mi spunând că sunt frumoasă,
Iar eu m-alint în tine, mă potrivesc întocmai
Și tu rămâi ca ramă, iubirii mele cobai.

Plouă… vino puțin acasă!
Să mângâi și să vindeci femeia ta sfioasă
Să poți să speli din temeri, să căsăpești din monștri
În zori să fim lați, goi, fiorii-s toți ai noștri.

Pleacă, nu veni, întoarce-ți iară spatele
Oricum te știu mai mult așa, nu îmi cunosc aproapele
Sau vino, știu, par încrezută
Când numai eu știu ce am strâns
În inima-mi nepricepută.

Trupul mi-e ud de-atâta ploaie
Din părul meu curg lungi șiroaie
Pe dinăuntru-s un dezastru
Tu iar naiv, înger sihastru…

Hai vii sau pleci? Ori vrei s-apară
virtutea omenească-n noi?
Iertarea mea n-o să răsară,
dar pot uita de amândoi.

Iar te-am mințit, cum poți a crede?
Să te trădez, să duc alene
În mine port un dor de moarte,
iar tu-mi rămâi licoare aparte
Cu tine zburd, mor, deschid ochii
În mine-s râsuri, două rochii…
Nu știi ce spun? Dar știi prea bine
cum eu deja te port în mine
ca pe-o fetiță bună, de Domnul desenată
Așteaptă, ai s-o vezi, e dulcea noastră faptă!

Mi-e dor, da’ nicidecum de tine..
de-o bucată de carne pe care o știu atât de bine!
De un miros specific ce-l recunosc și-n vis
Ca pe-un legat prea vechi, adânc în mine scris.

Bucata mea de carne, culoare, tremur, viață
pe toate mi le dă fără să mă urască…
Mă-ntreb, oare nu știi? Tu nu mai poți fi om
furat-am rădăcina ce te făcuse pom
Tu roade mie-mi dai, sufletul ți-e la mine
te-am luat și te-am filtrat prin sânge, măi străine
Și te-am făcut al meu, acum suntem doar unul
infernul ruinarăm, demonii strâns-au pumnul.

Bucata mea de carne… atât ai mai rămas
de mine nu ți-am zis, de pleci, rămân pripas
Acum în mine port inimă, suflet dublu
și zi de zi aștept să te fac iară unul
Să port în al meu pântec al treilea om din noi
și viața să ne pară dulce privind ‘napoi!

Ce noapte… cum m-ai cuprins îngândurat
Și te simțeam cumva aparte, deși iubit de-al nostru pat
Parcă a ta pernă nu te mai cunoștea și parcă toate se fereau…
Tu ai venit, da’n ritmul tău în mine, în casă se stingeau.

Ce noapte, visez cu ochi deschiși
Sau mă alint copilărește cu vorbe dulci din ascunziș
Buzele tale sunt cusute, dar eu ți le mai mișc în gând
Să te mai am măcar o dată, apoi rămas bun să îți spun.

Clepsidra mea, nisip puțin mai are
De ce s-o-ntorc? Tu pleci în a ta zare
Eu tot rămân, cu voal alb de mireasă
Plângând pe mal… eu te aștept acasă.

Clepsidra mea, te-aș face toată cioburi
Să nu-mi mai vinzi fantasme vag conturate-n globuri
Nu m-ai cerut femeie, nu m-ai făcut nici mamă
Pleci tu, dar plec și eu, semnat… a ta nebună doamnă!

Nu ți-aș mai scrie nici măcar un rând
Sau poate o iotă, un jalnic dur cuvânt
Ce-ar mai putea să te lovească?
Din mine ai mușcat cam tot
Și-am mestecat flămând ca demon
Iar eu din mine… nu te scot.

Ai rumegat secunde-n ceas și mi le-ai transformat în ore
Încet, dar sigur ai călcat, pe ce-am trăit, dansai în hore
Și te prindeai de mână viu de ce era mort înăuntru-mi
Ultimul suflu îmi dădeam văzând cum vă mișcați din trunchiuri.

Nu pot să-ți rup un colț de plic ori să-ți întind din ceara mea pe față
Corespondența noastră arde acum… absurd, dar văd și foc și ceață
Te rog să-nchizi, de-acum nu te mai caut
Ți-am mai jurat și nu, nu m-am ținut,
Dar toate au un început, acum mi-ești doar sunet de flaut…

Aș vrea să știu dacă ești bine,
Iar dacă nu, să-ți spun un adevăr
Sunt eu, doar m-am mișcat puțin prin tine…


Uneori, îmi amorțește trupul
Stând tremurând și încordat
Că tu de el să te mai bucuri
Iar eu să știu al meu bărbat.

Aș vrea, de crezi că poți, să faci din casă întuneric
Să-mi născocești amețitor un cadru suav, vădit feeric
Să te conduc în al meu colț confecționat din trupuri goale
Unde stăm iar, doar tu și eu, iar îngerii ne dau târcoale.

Când te mai zvârcolește pieptul
Să nu te-apeși sau să lovești
Formele mele își știu dreptul
Mă unduiesc eu ca-n povești
Cum numai foc de veghe arde
În centrul unui loc grotesesc
Ascuns de demoni și de foame
Sunt eu cu patimi femeiești.

Ți-am scris o poezie și-ncepe așa…
Poveste despre tine
Îți fac un jurământ onest și mă deschid ție, creștine
Ți-am scris lumină și-ntuneric, oricât de des eu am simțit
Că vorbele nu îmi ajung, iar tu pleci iar cu pas grăbit.

De-ți vezi umbra în spate, sunt eu, femeia ta
Cu toate mi-s păcate, te vreau, nu altceva
Te urmăresc întocmai ca pe-un manual reguli
Și zilnic te încalc doar să te văd cum tremuri
Te țin nedemn de palme, te ocrotesc cu pieptu-mi
Și-oricât tu m-ai durea, eu tot îmi intru-n drepturi.

Probabil că aveai dreptate ori am preferat să cred cumva că pot trece peste tot ceea ce ai făcut tu pentru mine. Tu, cel ce m-ai adus aici fără ca măcar să mă întrebi dacă îmi doresc asta mi-ai arătat de prea multe ori cum să am grijă de mine, însă tot tu ai refuzat de fiecare dată să-ți recunoști ție că eu am avut mereu un alt rol aici.

Știi? Unii oameni ard ușor etape, alții rămân agățați de ele ca de niște pânze de păianjen în care rămân prinși toată viața… alții doar le ard, le bifează, sunt mulțumiți că au trecut pe acolo asemenea călătorului mulțumit de bilet fără ca măcar să fi parcurs drumul în timp ce mie nu-mi pasă.

N-am crezut niciodată în fericire tocmai pentru că mi-ai pus în brațe de cele mai multe ori pahare cu sânge pe care le-am băut din inerție, pur și simplu, ca și cum aș fi știut deja gustul și sentimentul alunecos pe care-l întinde pe de-a-ntregul în corpul meu. Alteori m-ai aruncat în ape pline de lacrimi și m-ai lăsat să plutesc înconjurată de singurătate și tot ce am știut să fac… a fost să o duc cu mine mai departe.

Ne-ai ambalat așa frumos în trupuri de care ne îngrijim așa de diferit, încât nu cred că vreodată ne vom cunoaște între noi cu adevărat. În toți anii ăștia am văzut oameni care-și scriu pe piele fiecare suferință, oameni… care pierd bucăți din ei și îți mulțumesc și pentru cele ce le-au mai rămas, oameni ale căror trupuri sunt înveliș perfect pentru o inimă de piatră și trupuri care s-au născut doar pentru a se stinge sub ochii sau în palmele cuiva.

Dincolo de trup, tot tu m-ai învățat în liniște, mi-ai explicat surd și dureros cum unii vin doar ca să plece. Cum unii nu fac nimic din iubire sau nu o recunosc și cum după ce ating un vârf de munte nu mai calcă un altul niciodată. Înaintea tuturor m-ai învățat mereu să par sensibilă, să fiu bună, să zâmbesc în timp ce tremur pe dinăuntru și să strâng din dinți când durerea îmi distruge trupul și eu… atât am învățat.

Știi pentru ce te învinuiesc? Că nu m-ai învățat ce să fac cu iubirea. Că nu m-ai învățat cum doare ea. Că nu mi-ai zis că nicio durere nu-i seamănă și că trosnirea oaselor are să-mi fie apă de ploaie comparativ cu scâncetul sufletului meu. Te învinuiesc că m-ai lăsat să cred într-o iubire ca a mea, ca cea pe care o pot eu oferi și te învinuiesc că nu m-ai tras spre tine atunci când m-am lăsat dusă de val. Știu, nu eu sunt cea care trebuie să te iert.

În oglindirea unei bălți în care și trandafirii par să fi fost storciți de vreme și să fi colorat apa mă văd încă pe mine și mi-e dor. Mi-e dor să fiu departe de voi, de toți, să mă cunosc numai pe mine în timp ce de fapt mă uit. Poate am înțeles prea târziu, poate nu te-am cunoscut niciodată, însă eu am înțeles cât de ușor pentru unii viața înseamnă doar unicitatea unui lucru făcut, indiferent de cum a fost acesta, iar restul… rămân doar piese de puzzle.

Îmi pare rău de tot ce e probabil, dar astăzi sigur e adio!

Aș vrea să știu dacă ești bine,
Iar dacă nu, să-ți spun un adevăr
Sunt eu, doar m-am mișcat puțin prin tine…
Uneori, îmi amorțește trupul
Stând tremurând și încordat
Că tu de el să te mai bucuri
Iar eu să știu al meu bărbat.

Aș vrea, de crezi că poți, să faci din casă întuneric
Să-mi născocești amețitor un cadru suav, vădit feeric
Să te conduc în al meu colț confecționat din trupuri goale
Unde stăm iar, doar tu și eu, iar îngerii ne dau târcoale.

Când te mai zvârcolește pieptul
Să nu te-apeși sau să lovești
Formele mele își știu dreptul
Mă unduiesc eu ca-n povești
Cum numai foc de veghe arde
În centrul unui loc grotesesc
Ascuns de demoni și de foame
Sunt eu cu patimi femeiești.

Cândva aveam senzația că totul se rezumă la bărbat
Ceva, o combinație nefirească între un zeu și-un împărat
Probabil aș fi fost credulă să îl declar al meu stăpân
Și de-aia am rămas fudulă să îl tratez doar ca pe-un spân.

Când tu ai apărut, ai fost așa, ca valul unui vis
M-ai aruncat în lung și-n lat ca pe-al istoriei proscris,
Iar eu, cu mâna mea suavă ți-am mângâiat ‘nainte talpa
Când tu uimit de firea mea mi-ai dat și zestrea, dar și salba.

Credeam cândva că ăsta e al meu război,
S-arăt că-s împotriva lor, să scot bărbat din sân de șoim,
Să las timid din palma mea ce-am fost cândva eu ca femeie
Cutreierând vag lumea ta, cu sufletul la port drept cheie.

Ai reușit. Tu mi-ai răstălmăcit crezarea
Mi-ai luat tristețea, furia, calea și mai presus de tot, înverșunarea
De-acum am renunțat la tot, nu mă mai lupt cu niciun demon
Și te păstrez în al tău loc, al vieții mele trainic gnomon.

Cumva eu n-am trăit până la tine
Și-acuma că te am, mă simt fragilă, dar mi-e bine
Ai înmuiat în mine tot și-ai înecat ce adunasem
La mal de râu ca să mai pot să duc în spate ce cărasem.

Te-aș fi respins de-aș fi știut
Că te prefac în valuri tulburi
Să nu-ți iau zborul, să te am
Întins pe aripi mari de vulturi.

Cât pot minți sau până unde?
Cum eu vreodat’ să nu te vreau?
Când fără tine sunt doar trudă
Păcatelor ce eu le am.

Știi? Uneori simt cum muști din mine
Și cum mă sfârteci făr’ de gând
Că vei rămâne fără mine.

Te văd turbat cum salivezi
Să-mi frângi din suflet pe-un genunchi
Dar tu naiv, nu înțelegi, că nici așa nu mă alungi.

De te-oi hrăni cu rana mea
Ți-o dezgoli întregul piept
Și te-oi primi la sânul meu
Orice-ar durea și-ar fi nedrept.

De m-oi uda în fața ta
De-atâta plâns ce-am scos din mine
Tu să nu uiti, iubitul meu
A doua zi sunt tot cu tine.

Când îți mai cer o vorbă bună
Am să aștept picior să-mi seceri
Să sângerez, iubitul meu,
Să mă târăsc spre mari întreceri.

De-oi concura vreodat’ cu demoni
Îți jur de-acum că arma mea
A fost sădită-n pumnul tău
Ca eu să lupt să fiu a ta.

De m-oi scuipa plin de venin
Și-mi vei nădi pe la picioare
Basmale negre, busuioc
Tot dracii îmi vor da târcoale.

Tu să nu uiți, în Iad, am fost
De m-am întors, fu pentru tine
Bărbatul meu, am fi doi proști
De ne-am pierde printre suspine.

Tu să nu uiți, de nu respiri
Eu am pierdut oricare vlagă
Iar de mă dai din brațul tău
Celui de jos voi fi eu pradă.

Stai liniștit, dă-te de-o parte
Ori te așază-n fața mea
Distruge-mă ca pe o carte
Du-mă în foc, rămân a ta.

Aruncă-mă în fundul gropii
Vei auzi surd glasul meu
Tu să nu uiți să-mi cânte popii
Dar nu-n biserică, în careu.

Orice vei face-n astă viață
Am să te iert sau te condamn
Să nu mai simți rouă pe față
De eu pe tine nu te am.

Și te blestem diavolește
Să-mi fii buchet de fericire
Lovește-mă, dezbracă-mă
Du-mi rațiunea-n nesimțire.

Acum adormi, închide ochii
Eu mă așez pe pleoapa ta
Să-mi simți suav buzele calde
Sunt tot aici, femeia ta.

Știai cumva a face
Ca de mă-ncredeam în tine
Să mă ții din nou pe ace
Să fim iar două destine.

Știai cumva a face
Să mă conduci spre zbor de îngeri
Iar inima ta doar preface
Încrederea-mi alte noi plângeri.

Știai cumva a face
Să mă renegi subtil, ascuns
Eu nu știam a te desface
S-ajung al tău nou nepătruns.

Știai cumva a face
Să mă iubești ca nimeni altul
Într-un final au fost povești
Tu nu știai cu dezlegatul.

Știai cumva a face
În orice timp mă fericești
Și chiar și-așa lumea de-i dragă
Final iar ne dezamăgești…

Uneori nu ne mai trece timpul și, din păcate, cred că puține dintre sufletele astea înnegrite care rătăcesc pe pământ au avut ocazia să-și dorească asta. În timp ce alții numără cu patimă trecerea lui, călesc în ei minutele și orele, eu vreau doar să-mi treacă, să ajung la tine. Uneori nu ne mai trece timpul că-l măsurăm în lacrimă de dor și parcă fiecare secundă care trece ne mai e o gură de aer spre a atinge încă o dată minunile spre care am fost călăuziți.

Rămânem agățați. Eu așa m-am agățat de tine, iar dacă până acum uram izolarea și liniștea, lângă tine am ajuns să fiu în stare a-mi vinde din ani doar pentru a trăi asta puțin lângă tine. Credeam că zgomotul, iluzia lucrurilor în permanentă mișcare și zâmbetele nebune și false ale indivizilor din jur erau cele ce-mi hrăneau dorința de viață când, în realitate, te așteptam pe tine.

N-am înțeles niciodată cum câteva linii crestate pe o bucată de carne te pot face fericit. Cum niște palme umile și tocite de vreme, de nervi și desfătare falsă m-ar împlini pe mine? Tu nu m-ai învățat nimic, ai apărut așa… atât de natural încât de cele mai multe ori tot ce mi-am dorit a fost să te țin cât mai departe. Erai prea obișnuit cu mine. Mă citeai prea mult chiar și când eram cuprinsă de furie și mi-era prea greu să cred în povestea astrelor pe care aș fi auzit-o poate doar de la bunicul care acum mă privește de prea departe ca să mi-o mai spună. Tu doar ai răbdat. Ai răbdat și ai tăcut iubindu-mă zi de zi mai mult, iar eu m-am lăsat căzută în brațele pe care le credeam străine și pe care trupul meu le căuta de fapt încă de dinainte de a mă naște. Am rămas așa… cuprinsă de o vrajă care probabil îmi va părea fantasmă chiar și-n ziua în care voi închide ochii… de prea frumos, de prea curat. Prea curat, da, asta îmi ești tu. Mi-ești așa curat că nimic din ce ne-ar atinge vreodată n-ar putea umili iubirea noastră. Așa curat că niciodată n-am putea păta tandrețea și dragostea din vorbele și faptele noastre. Așa curat că lângă tine timpul se oprește și nimic nu mai contează, iar până la tine, îl vreau doar trecut.

Uneori nu ne mai trece timpul, însă nouă, abia aștept să ne treacă!

De azi nu îți mai scriu trei zile
Așa să numeri…
Îți spun doar ca să știi de mine!
Te las să gemi, să-nveți și să enumeri
Cum toate trec de nu-s… în iad, apoi spre tine.

Eu m-am convins, o clipă, îmi este de ajuns
Să desenez în jurul nostru un cerc despotic și restrâns
N-avem nevoie de măsură, noi nu avem dimensiuni
Între noi doi nu-s două inimi, ci doar un prunc încă n-ajuns.

Trei zile n-ai să mă găsești, te rog de-acum ca să mă ierți
Vreau doar să simt al tău parfum între pereții ăștia reci
Încă ceva, nu e adio, să nu uiți de voi dispărea
Că orice-ar fi în astă lume îți sunt femeie, dreapta ta.

Păstrasem o bucată de hârtie
Te-am urmărit la masă, ți-ai șters buzele de ea
De câte ori am tras-o cu gura mea… nu știe
Nici Dumnezeu din cer, nici Iadul, e aievea.

Oare făcut-am asta? Ne-om fi văzut doar vis?
M-ai strâns viril de mână cum magii mi-au prezis
Venit-ai vestitor ori răpitor de inimi
Să fii al meu de mâine, să-mparți vraja sutimi.

Păstrasem o bucată dintr-o toartă
A unei cești… ai spart-o intrând furios în casă
Un tremur mă cuprinse, fior, cine mai știe
Mi-ai arătat din nou, ți-s bună feerie.

Oare făcut-am asta? Trecusei mână-n păr
Și dintr-odat’ simțeam cum toate care dor
Se năruie în zare, se adâncesc în ape
Iar gura ta știa doar trupul meu să-l sape
Ori de te-aș fi rugat să te oprești atunci
Aș fi mințit menirea-mi… să-ți pun în brațe prunci
În ziua ce-am venit goală pe-acest pământ
Ți-am fost oricum sortită, tu doar ai stat la rând
Și-ai pătimit necazuri, trăită-i cu străinul
În timp ce sângera aripa, heruvimul,
În timp ce se rugau toți în regat de sus
Să lupți, să-nveți, să crezi… toate mi te-adus!

Din tine n-ar fi putut să iasă niciodată ură, doar învățai. Parcă simțeai cumva că toată indiferența și nemulțumirea urmau să-ți fie izvor de pace și fericire cândva. Sclipeai latent… uitat cumva de lume, uitând parcă menirea pe care o aveai de oboseala așteptării. Cum să mă fi căutat când nu sperai la mine, iar eu cum să te fi citit pe tine… singurul alfabet pe care l-aș fi refuzat?

Eu absorbisem durerea în mine ca un burete dator să însămânțeze în el tot ce-i mai rece și crud. Mă satisfăceau atâtea plânsete cât n-ar fi numărat alții într-o viață zâmbete și îmi lăsam simțurile excitate de toate cuvintele și amintirile amare. Așa trăiam eu. Nemișcată… goală cumva de uman, goală de mine, la ce să-mi fi trebuit când motivul nașterii mele erai tu și eu habar n-aveam să încep să te caut.

M-ai găsit printr-o coincidență… așa naiv să fii oare? Când după toate câte ai dus, când după toate șoaptele pentru care n-ai avut o ureche, când după toate sudorile palmelor care n-au avut ce atinge cu iubire…când după toate tu tot n-ai înțeles că trebuie să înveți să mă ai? Învățasem și eu. Cu ochii ațintiți în tavan și orbită de umbra capetelor lipsite de viață ce se plimbau deasupra mea… eu căutam viața ca mai apoi să te merit, să te primesc și să sclipesc pentru tine.

Cum te-aș putea eu vinde stelelor ca să sclipești pentru altcineva? Cum aș putea eu pune gura-ți umedă și fermecată pe pielea unei străine când buzele tale se potrivesc numai trupului meu? Cum aș putea… cum aș putea să fiu atât de incapabilă să fac ceva ce m-ar conduce către a te pierde? Asta aș putea. De-ar fi… m-aș vinde oricând focului și tot aș arde pentru tine!

Era cumva bărbat, eu… nu mai cunoscusem
Cumva sucit de vreme, de cele ce văzusem
Se abținea cumva, eroic, de la viață
Durea, ardea, îndura tot ce-i stătea în față.

Era cumva bărbat, poate chiar definiție
Continuu îl negam din frică sau ambiție
Oricât l-aș fi respins, el mă ținea pe brațe
Și zilnic îmi jura că stă la mine-n spate.

Era cumva bărbat, eu… nicicând nu mai trăisem
Crezând că ce-i cu noi din incipit risipisem
Era cumva-al meu sol, cheie pe portativ
În dreapta mea minune, mir sfânt, dar punitiv.

Atârnând din tavan picăturile urlă
Să nu se zdrobească de pământ și azvârlă
De- a lungul podelei vapori de uzură
Scorojește iar lemnul și durerea îndură.

Apă și foc e dorința extremă
De tine mă las, mi-ești adicție eternă
Sub cer văd prăpăd, dar zâmbesc către tine
Final de jurnal… despre mine și tine.

Din umbra mea zărit-ai trestii
Culcate toate la pământ
Eu continuam să fiu a nopții
Așteptam luna iar plângând…

Eu nu puteam să duc lumina
Ori oamenii se văd, se-nclină
În fața oricărui nărod
Când vrăji promite că dezbină.

Din umbra mea zărit-ai buze
Ce mângâiau cu excitare
Conturul frunzei ce-mi cădea
Lăsându-mi corpul din născare.

Eu nu puteam să duc coșmarul
Și alegeam doar să dansez
Îmi întindeam părul pe sfârcuri
Ca dor de mine să-ți creez.

Din umbra mea zărit-ai linii
Ce lent în palme se topeau
Tu, cucerit, sorbeai grădinii
Sevele crude ce-i rodeau…

Îmi e așa de somn și simt miros de moarte
Mi se-ncleștează gura și simt fiori aparte
Obrajii mei îs vineți și trec în amorțire
Nu mai am mult oricum pân’ trec la putrezite.

Trupul se-ngreunează și-ncerci să mă cuprinzi,
Dar forța nu te-ajunge palmele să-mi aprinzi
Cauți sicriu aievea să fie cu fereastră
Să văd încet cum viermii încep să mă-ncolțească.

Mă parfumezi tămâie și mă înmoi în vin
Oricum ele n-or șterge păcatul meu creștin
Acum să-ți umplii pumnul, să iei pământul proaspăt
De tălpi să mă dezlegi, humei să mă recapăt.

Pe obrazu-i plin de sânge i-a mai curs o lacrimă
Inima încet îmi frânge și o țin de patimă
E păcatul meu cel mare, însă n-am să îl reneg
Îmi doresc să fiu cu tine, altfel nu pot fi întreg.

Eu nu știu ce e iubirea, doar în galbeni ți-am descris
Ce-am promis mereu cu vorbe, fost-au fapte doar în vis
Eu cunosc doar ce-i războiul și tresar când tragi în mine
De-astă dată știu să pierd, războiul, dar și pe tine…

Oare știu? Accept nevrednic
Tu emani miros de vin
Eu plâng jos, un alt netrebnic
Îngenuncheat printre străini.

Unora le stă pur și simplu mai bine cu gândul, altora le stă mai bine cu seama. Să observi, să absorbi totul în tine ca și cum ar fi de datoria ta să porți greutatea întregii lumi pe umeri nu te poate duce decât la a nu te mai purta pe tine. Alții? Alții așteaptă. Iubesc, urăsc, așteaptă, iartă, așteaptă, iubesc, până când se consumă. Pe ei, iubirea… n-are nicio importanță atâta timp cât sensul vieții stă de fapt în a avea cui să zâmbești dimineața. Sau nu?

Unora le stă durerea pe buze și le mimează fericirea ca și cum ar fi marionetele propriilor trupuri, altora, oricât le-ai arăta nenorocirea din jur le va sta întotdeauna mai bine cu ei, le va surâde pur și simplu mai mult să nu răzbată împotriva unor vânturi pe care alții le-au trecut demult. Unora ploaia le e acoperământ, iar altora greutatea țărânei de mormânt, pe unii soarele îi arde crunt, în timp ce pe alții îi liniștește, pe alții oamenii îi împlinesc, iar pe alții îi trec spre necrezare și, totuși, unora le stă mai bine cu gândul.

Sunt atâția oameni care din iubire au transformat sacrificiul în dar și durerea în mândrie. Sunt atâția care au lăsat țipetele să se prefacă în șoaptă, iar destinul în scrum. Unora le stă bine cu gândul, în timp ce altora… cu ei.

Unora le stă bine doar timpul și, Doamne, cum se mai așază pe buzele lor. Cum pielea se încrețește de-a lungul conturului buzelor și cum părul li se cărunțește de atâta dor. Altora… le stă bine cu ei.

Oricât ai dansa în bătaia furtunii va fi insuficient. Va fi lipsit de ajuns atâta timp cât ție îți stă bine cu tine. Oricât vei plânge, oricât vei da, oricât vei striga, oricât vei uita, oricât vei strânge din dinți și oricât vei fi contra firii… uneori îți va sta mai bine cu tine.

Unora le șade așa de bine lacrima că indiferent de motivul pentru care curge, te vor suprima. Unora le șade așa bine cu neputința că oricât ai merita un minut, ți-l vor frânge. Unora le șade așa de bine cu omul că oricât ai vrea niște brațe, le vor depărta de tine.

Unora le șade bine cu ei, altora… le stă bine cu gândul.

Cum poți fi așa? Bun, cald, frumos, cuminte
Eu nu te-am mai visat de nu-mi aduc aminte
Te veneram în pagini vechi citind printre cuvinte
Crezând că nu exiști aici, dar inima nu minte.

Odată ce-ai venit din mări, te-ai prefăcut magie
M-ai mângâiat cu dulci chemări și m-ai făcut să-mi vie
Dorința ce o refuzam și se zbătea în mine
Știind că mă găsești cândva ca să mă iei la tine.

Cum poți să fii așa curat? Eu văd în tine cerul
Și vina m-a străfulgerat că nu ți-am fost eternul
De-acum promit c-o mâna-n sân și cu una pe pântec
Că în curând vom fi nu trei, ci patru, ce descântec!

De râsul tău mi-s plini obrajii
Eu nu mai pot să mai întind
Buzele știu acum doar dodii
Și amețită te surprind.

Mă las încet, suav pe spate
Să-mi simți pe piept părul subțire
Să îl miroși, să treci la fapte
Să-mi pui tot trupu-n nesimțire.

De mâna ta încep să tremur
În pumni îmi strângi carnea firavă
Gemi controlat, totu-i obscur
Și cauți iar forma-mi concavă.

Mă las încet în voia ta
Te simt condus de voci bolnave
Rămâi oricum mirarea mea
Siropul meu de dulci agave.

Mortul meu, florile ți-s pe piept
Pământu-i ud, bătătorit
Eu stau pe margine, te-aștept
Plângând cum te-au batjocorit.
Ți-am pus secret de legătură,
Te-am desfăcut de la picioare
Blesteme să nu-ți fie zgură
În bobi să-ți dea vreo ghicitoare.
Mătasa-i albă, parfumată
Iz de tămâie umple pieptu-mi
Ți-arunc o mână de nisip
Să simți cum marea îți dă dreptul.
Pun lângă tine acordeon
Să-ți cânte iar de ceasul morții
Să treci cum ești, brav ca un domn
Pragul mișel, viclean al sorții.

Funii lungi și flori de nufăr
Raritate nu-i să sufăr
M-așez singur în sicriu
Doar așa iubit să fiu.

Mult îi omul, dar nu-n viață
Ori nu când ochii-s frumoși
Doar când vânăt ți-e în față
Și sfârșitul îi miroși.

Strângi coroane și lumină
Să-mi aprinzi la căpătâi
Ziua cu noaptea se-mbină
Sunt de azi pământului.

Te-am iubit mult. Știi cum înțeleg eu iubirea? Ca pe un val de sentimente pe care nu știi niciodată dacă le poți duce, cât, cum și, mai ales, ce anume ar trebui să faci ca să poți lupta suficient încât să nu se năruie totul. Pe cât de greu e să o construiești, pe atât de ușor se distruge. Oare? Eu cred că iubirea adevărată nu dispare niciodată. Pur și simplu. Dispărem noi, dispare tandrețea, dispare nevoia de vindecare, însă din suflet nu poți scoate niciodată ceea ce s-a numit cândva iubire adevărată.

Nu îmi dau seama dacă știu să te iubesc, dacă te copleșesc cu atenția mea sau te sufoc, nu îmi dau seama dacă îți spun prea des bună dimineața și noapte bună și nu îmi dau seama cât ar transpira palmele tale dacă ale mele nu ar mai fi prinse strâns înauntrul lor. Nu îmi dau seama dacă îți sunt, dacă mă vrei. Nu știu dacă e corect să mărturisesc adevărul, însă ți-am pus pe umeri o greutate enormă pe care nu știu dacă o poți duce sau dacă te poți înhăma la asta. Adică… să fii fericirea cuiva? Tu, un om simplu, un om cu bune și rele, cu toane și bucurii, cu puteri și slăbiciuni să mă primești pe mine care sunt atât de departe de puritatea asta frumoasă a omului pe care îl întruchipezi?

Te-a consumat și parcă simt. Parcă simt cum iubirea mea te-a stors de substanță și cum sufletul ți-a fost îngenuncheat de toate rănile pe care ai crezut că le poți curăța. Tu nu mai poți ori mai poți puțin. Eu pot orice, însă mai presus de toate, pot să te iubesc. Și o fac. Te miros, te respir, te simt ca întreg universu-mi și îți cer doar să nu uiți…

Aici te-am iubit mult…

În mine, te voi iubi mereu!

Pernă, prinoc sau piept
Pentru mine e tot una
Să te am n-ar fi nedrept
Când te venerez întruna.

Călăuză, stea sau hartă
Numai tu mi-ești orientare
Fii tu muza cea deșteaptă
Dulcea mea zi cu-ncântare.

Buze, Rai sau dezmierdare
Tu de-a-ntregul mi le dai
Ești pe veci a mea crezare
Rămâi bun ca să mă ai.

Eu n-am loc și n-am nici timp
Tre să stau în departare
Să-ți fiu soartă și noroc
Victimelor alinare.

Eu n-am răuri sau dureri
Eu le am toate de bine
Iară tu încă mai speri
Să repari bucăți din mine.

Eu n-am loc și n-am nici vreme
Suntem doi sau suntem unul
Oare cine să te-ntrebe
Când doar biciui ca nebunul?

Eu n-am răuri sau înfrângeri
Tot mereu dreaptă să fiu
Tu să ai grijă de toți
Eu zâmbesc și încă scriu.

Și-ntr-o zi când s-o surpa
Sub tălpi reci pâmântul meu
Să-mi aduci icoana mea,
Crucea căpătâi de-ateu.

Ți-aș ghici în palmă de-aș ști ori m-aș pricepe
Să pot să te salvez mereu, valuri să nu te-nece
Aș vrea să mă salvezi și tu, însă n-ai timp de mine
Pe noi ne-ai blestemat demult uitării tale fine.
Ți-aș fi ghicit și c-am să plec, însă n-ai fi crezut
Nu recunoști de fel ce-i drept ori ce nu ți-e făcut
Nu ai curajul să te-admiri și-atunci când nu mai poți
Crezând că nu ești muritor doar mituind negoți.
Poți ști tocmeală orișicât, în zori rămâi sărac
De noaptea n-ai în sânul tău tot ce îți e mai drag
Poți să fii prinț printre străini, iubirea s-o renegi
În mine să rămâi păgân, să te urăsc alegi.

Deasupra mea-s culori
Se plimbă-n zare norii
M-așteaptă să-i întind chemări
S-o simt umplându-mi porii.

Mi-aduce ziua încrâncenată
Se răzvrătește prin furtuni
Mă lasă goală, îngândurată
Cu arme doar ca plecăciuni.

Deasupra mea se luptă umbre
Și mă privesc pe mine, prin nori, pe undeva
Voiam doar să mă văd, de-s în ceruri cu tine
Sau dincolo de lume ești iar al altcuiva.

Afară-i toamnă și în mine ai rămas doar tu
Însă cu spatele întors cum ai mai fost la început
Eu am muncit ca să te scot din nebuloasele tandreții
Pe care mândru le purtai împins de valul tinereții.

Ne bate ceasul și-n geam… frunza-i mai aurie
Îmi amintesc de-ultimul ceai cu miros cald de frenezie
Ne bate gongul… și ne răsună-n cap nebun
Tu tot copil, zâmbești credul, rămâi al meu pierdut nebun.

Afară-i toamnă, îmi pare rău, dar e și-n noi
Eu te-am lăsat pe mal de ape, iar tu credeai distracția-n toi
Ți-am explicat, mai sincer nici n-aș fi putut,
Oricât mi-ai fost tu totul, astăzi ești doar un rebut.

Nu ți-am mai scris demult
Sunt bine!
Ce-i mai important e că am grijă de mine
Aș fi vrut să-ți mulțumesc
Pentru ce mi-ai pus în traistă
Că m-ai învățat să cresc
Făr’ de tine, o circumstanță.

Nu ți-am mai vorbit demult
Nici visul nu-mi mai ascult,
Iar de-ncerc gândi la tine
Nepăsarea mă cuprinde…

Nu ți-am mai scris demult
Tot tu m-ai depărtat
Și m-ai condus lin, mișelește
Într-un pustiu, doar ești bărbat
M-ai învățat să cred în noi
Și-n tot ce ne-am promis cândva
Apoi te-ai răzgândit ușor
Ce-oi ști planta vei aduna!

Nu ți-am mai scris demult
Sunt bine
De-acum poți să mă uiți, tardiv
Vei ști să ai grijă de tine
Ți-oi fi în vis, dar fugitiv
Și de mi-oi duce-un dor cândva
Să te îmbeți cu apa morții
Eu voi fi goală-ntr-un mormânt
Tu blestematul vieții, sorții.

Fumul alb văl se făcură
Înveli al nostru trup
Și-așteptă la cotitură
Nori să vadă cum se rup.

Cerul se despică-n două
Umilit de sărutări
Care ni-s menite nouă
Să-nvingem încrâncenări.

Apele se dau de-a lături
Și fac loc iar ielelor
Ca din maluri să faci pături
Vezi dansul fantasmelor.

Stelele iau foc, azvârlă
Cu povești de noapte bună
Iară omul tot privește
Coșmarul se ofilește.

Demonul meu, tu din strânsoare
Nu-mi mai dai drumul să mă lași
Să simt și eu a mea vâltoare
Cum simte apa un arcaș.

Demonul meu, mă strânge lumea
Nu mă mai rabdă nici flămândul
Mă trântești grav de dușumea
Nu mă mai ierți măcar cu gândul.

Demonul meu, dispari în ape
Să nu te văd cum iar mă sfârteci
Să te prefaci în aur, salbe
Să vii hain să mă în îndupleci.

Demonul meu, ademenește
Firea-mi slăbită mi-o păzește
Mă tot încalță și descalță
Să știu iadului redundanță

Te-ai creionat în decadență
Ai plecat surd printre străini
Ai lăsat dragostea absentă
Vrând să fii viu doar prin vecini.

Te-ai creionat în decadență
Ai refuzat să mai gândești
Că toate au o desinență
Oricât demonii ar fi de viteji.

Te-ai creionat în decadență
Ai împărțit din timpul vieții
Tot ce-ai avut, impertinență
Ăștia nu-s anii tinereții.

Te-ai creionat în decadență
Te-ai condamnat, dar prematur
Să vrei decide reminiscență
A ce-ai fost tu și ce-i în jur.

Clar îi vălul ce-mi dă pace,
Însă tu-mi aduci furtuna
Îmi pui sufletul pe ace
Și m-agiți cu foc întruna.

Clară-i ruga ce mi-o spui
În sculare și-n culcare
Să mă faci a nimănui
Să faci spaima ascultare.

Clar e jocul ce îl pui
Înaintea mea cu miză
Să-mi pui iar crezarea-n cui
Și iubirea în valiză.

Ești speranță, îndrăgostire
Zi de zi, noapte de noapte
Ești puțin din nebunie
Și-ale mele crude șoapte.

Ești atingere și tremur
Ești răsuflul cald din palme
Ești comoara de pe buze
Și iubirea mării calme.

Ești prăpastie și zbor
Ești lumina tuturor
Pentru mine primăvară
Pentru noi leac de ocară.

Ești tu tot și înc-un pic?
Sunt eu bun să mă ridic…
Ești o treaptă-ntruchipată
Tu înger, eu drac de fată.

Fumul alb văl se făcură
Înveli al nostru trup
Și-așteptă la cotitură
Nori să vadă cum se rup.

Cerul se despică-n două
Umilit de sărutări
Care ni-s menite nouă
Să-nvingem încrâncenări.

Apele se dau de-a lături
Și fac loc iar ielelor
Ca din maluri să faci pături
Vezi dansul fantasmelor.

Stelele iau foc, azvârlă
Cu povești de noapte bună
Iară omul tot privește
Coșmarul se ofilește.

Demonul meu, tu din strânsoare
Nu-mi mai dai drumul să mă lași
Să simt și eu a mea vâltoare
Cum simte apa un arcaș.

Demonul meu, mă strânge lumea
Nu mă mai rabdă nici flămândul
Mă trântești grav de dușumea
Nu mă mai ierți măcar cu gândul.

Demonul meu, dispari în ape
Să nu te văd cum iar mă sfârteci
Să te prefaci în aur, salbe
Să vii hain să mă în îndupleci.

Demonul meu, ademenește
Firea-mi slăbită mi-o păzește
Mă tot încalță și descalță
Să știu iadului redundanță.

Joc. Mai joc o carte și-am plecat
Și cu țigară-n mână aștept să fii bărbat
Joc. Joc și pariez pe-o fată bună
Ce se sădește-n casă să-ți fie ție slugă.

Zâmbește, se apleacă, însă sub pielea ei
Zac demonii femeii ce-i scriu eu din condei.

Dansează și cuminte devine muza mea
Și-aruncă din cuvinte să pice-n poala mea.

Joc. Mai joc o carte și m-am dus
Acum pare că-s zmeu și ție ți-s apus
Mai joc pentru pariu, să știu c-am să câștig
Reala miză a mea era să te intrig.

Nouă. Nouă zâmbet și un sărut
Mi-ai oferit doar printr-o poză
Cum niciodată n-am crezut.

Nouă. Nouă vieți parcă mi-ai fost
Te aștept să fii cu mine
Altfel nimic n-are rost.

Nouă. Nouă speranțe și un vis
Brusc în suflet m-ai adus
Și-ai distrus al meu abis.

Nouă. Nouă cerul ne-a dat tot
Eu sunt totul pentru tine
Tu pe veci al meu chicot.

Nouă. Nouă luni și zeci de ani
Lângă mine și doi îngeri
Știu de-acum că ai să stai.

Uite ce-ai făcut…
Soarele și luna de mână s-au avut
Și când vreodată-n lume
S-ar mai fi pomenit
De noi, tu și cu mine
Nu ne-am fi întâlnit…

Uite ce-ai făcut
E horă sus în ceruri
Stelele și razele
Dansează în eteruri.

Uite ce-ai făcut
Tu m-ai unit cu viața
Iar eu îți mulțumesc,
Iubirea-mi și povața.

Am renunțat oricum la tot
De astăzi nu mai am nimic,
Iar pentru voi nici timp, nici loc
Și-n suflet sunt dezamăgit.

M-am vândut pe-un zâmbet fad
Mi-am desenat simțiri nescrise
M-am lăsat rece pe asfalt
Și-am visat lucruri interzise.

De azi, eu nu mai am nimic
Ori voi n-aveți, nici nu contează
Aleg să fiu om, nu calic
Și fericirea-mi este oază.

De azi, vă cer numai absența
Cu asta sigur vă pricepeți
Să conturați bine aparența
Și alte falsuri să concepeți.