Îți urăsc încordarea,
Îmi urăști întristarea.
Te iubesc în tot locul,
Îmi iubești nenorocul.
Îți ador alinarea,
Îmi adori dezmierdarea.
Îți accept cu drag focul,
Îmi accepți tragicul.
Îți admir indignarea,
Îmi admiri tulburarea.
Îți aduc stările,
Îmi aduci mările.
Îți alung furtuna,
Îmi alungi minciuna.
Îți ofer aurul,
Îmi oferi tezaurul.
Îți ating spiritul,
Îmi atingi sufletul.
Dacă am ști să împărțim binele precum răul am fi mai mult decât simple mizerii ce nu caută nimic decât să-i împroște și pe ceilalți cu propriul venin. În viață nu e totul despre a aștepta să ți se ceară și despre a te simți lezat atunci când nu primești. E pur și simplu despre a da! Să dai fără să pretinzi a obține altceva la schimb. Să dai fără a cunoaște oamenii și fără a judeca neavând la bază o poveste. Să dai tot ce ai tu mai bun și mai frumos, astfel încât să poți învia și cele mai uscate gânduri.
Am afecțiune. Îți dau. Vrei? Despre asta este vorba în a ne face viața mai frumoasă, în a ne țese un văl de fericire, ci nu o umbră ce ne însoțește la fiecare pas. Trebuie să știi să primești, să te încânți cu fiecare salut și sfat, să apreciezi tot ceea ce vine de la oamenii curați ale căror principii despre succes nu ruinează valori și adevăruri.
Am înțeles în timp că fericirea și dragostea nu vin niciodată în urma unor căutări disperate ce seacă omul de puteri, ci abia atunci când nu numai că nu cauți, ci când ești obsedat de a-ți împrăștia iubirea în sufletele tuturor cadavrelor ce împânzesc lumea. Cum poți fi fericit când n-ai fost capabil niciodată să-l faci pe altul să cunoască ce-i un zâmbet venit din adâncul sufletului său? Cum poți iubi propria fericire când n-ai văzut-o niciodată răsărind din ale tale palme ce-au topit cândva înghețul tristeții și-au dărmat barierele fricii? Cum poți vreodată valorifica ceva ce n-ai putut să cumperi din vama ipocritei vieți și să privești cum crește chiar în fața ta?
Din afara cercului se vede întotdeauna mai bine și să oferi tot ceea ce-ți lipsește ție celorlalți te va ferici infinit căci doar astfel vei înțelege și tu cât de tare ai nevoie să simți tot ceea ce împarți celor din jur. Înainte de a învăța cum să ne apărăm pe noi ar trebui să învățăm cum să-i protejăm pe ceilalți. Să ne gândim la ce anume poate duce sufletul fiecăruia și, în fapt, de ce facem asta?. Să înțelegem întâi prin propriile simțuri tot ceea ce transferăm și să ne simțim ca și cum am fi în locul celuilalt.
Am afecțiune. Îți dau. Vrei? Și de nu vrei, ar trebui să nu îmi pese și să-ți ofer pur și simplu șansa de a gusta din ceva ce n-ai avut niciodată șansa să cunoști, motiv pentru care tot ceea ce ești capabil să oferi la rândul tâu nu se rezumă decât la mizerii care te-au motivat de-a lungul timpului să crezi că lupta cu viața este despre a răni cât mai mult și a ieși la suprafață cu orice preț.
Să fii bun nu numai că nu te costă nimic, ci ți-ar demonstra ție că poți fi tot ceea ce ești și că poți obține tot ceea ce ai fără a fi nevoit ca-n urma ta să lași victime ale propriilor neajunsuri. Fără a-i folosi pe ceilalți drept coș emoțional și fără a lovi în cei pe care nu-i vezi nimic mai mult decât vaste preconizări ale unor eșecuri în care de fapt te oglindești chiar tu.
Am afecțiune. Îți dau. Vrei?
De-ai ști tu anii tinereții, mâine pe toți i-ai povesti
Și-ai învăța pe cei adulți să fie iar simpli copii.
Te-ai bucura mai mult de ei și-ai înțelege cu un rost
Cât de frumos era la școală, să ai părinții adăpost.
Ți-ai aminti copilăria ca pe-un mister elucidat
Și-ai absorbi întreaga-ți faptă ca un alt ins inadaptat.
Ți-ai mai dori să fii elev, în băncile școlii să stai
Să te trezești înconjurat de tot ce-aveai și nu mai ai.
Să fii alături de cei mari și să n-ai griji de cum va fi
Mâine sau peste o săptămână, ori în oricare altă zi.
Ai încerca să mai câștigi o altă seară de poveste
Cu jocuri, filme și ceai cald, vacanța fiind banală veste.
Iar de devii acum adult, să-ți amintești întâia oară
Că toți anii adolescenți ți-au fost mai mult decât comoară.
Sunt doar un om, nimic mai mult! Sunt doar un om căruia nu i-a fost niciodată frică să-și recunoască greșelile! Sunt doar un om ai cărui pași au fost călăuziți mereu de visuri uimitoare, de multe ori umbrite de frici imense. Sunt doar un om pentru care suferința a fost prag spiritual, iar iubirea o veșnică lecție de viață. Un om în viziunea căruia minciuna și trădarea sunt atuurile celui ce se simte rușinat de sine acționând întotdeauna în defavoarea propriei persoane. Sunt doar un om căruia nu îi va fi niciodată rușine să plângă, căruia nu îi mai pasă de ceea ce cred ceilalți și care a înțeles că cel de care are cu adevărat nevoie e chiar el. Sunt un om pentru care cuvintele pot fi salvare sau sentință, care cunoaște diferența între înțelegere și iertare și care niciodată, dar niciodată nu și-ar mânji sufletul cu alinarea falsă a celui ce l-a rănit. Sunt un om pentru care învățarea e izvorul speranței, iar perfecționarea culori pastelate. Sunt doar un om ale cărui trăiri au fost sedimentate în minte și-n suflet indiferent de gurile îndoielnice atotștiutoare în ale vieții. Un om care a înțeles că între vârstă și experiență nu-i nicio conexiune și că ceea ce ne definește cu adevărat sunt momentele și felul în care alegem să le pricepem, ci nu numărul anilor. Sunt doar un om ale cărui principii sunt mai presus de fire, care ar lupta oricând și oricât pentru dreptate, chiar și atunci când bătălia e deja pierdută. Un om care a rănit mult și care a ales ca din fiecare rană să-și născocească pedepse menite a-l îndrepta și îmbunătăți. Sunt doar un om al cărui suflet trece vămile celor două lumi între care se pierde duhul. Un om care a învățat că fericirea vine abia atunci când încetezi să o cauți pentru tine începând s-o croiești pe-a altora. Unul care a preferat mereu să dea, să se stoarcă de puteri și să privească îngenuncheat zâmbetul altora ascunzându-și larimile în poalele-i distruse de încercări. Sunt doar un om care iartă fără a uita că ce-l ce a fost capabil de abandon este capabil de a sacrifica oricând pe ceilalți. Un om pentru care liniștea a ajuns să-i fie patimă și leac abia când s-a pierdut pe sine trecând de partea cealaltă a baricadei. Sunt doar un om care a înțeles că răutatea oamenilor pleacă din disprețul față de tot ceea ce au reușit ei să fie. Un om care s-a luptat cu el pentru a ajunge să conștientizeze că ceea ce trebuie să schimbăm pentru a ne găsi pacea stă de fapt în ograda noastră, ci nu în a celorlalți. Sunt om și asta m-a făcut să înțeleg că cea mai mare putere a mea este să știu să-mi doresc să mă cunosc pe mine. Să-mi dau răbdare, să mă iubesc, să mă cert, să mă lovesc de pereți, să mă susțin și retrag când e cazul. Sunt doar un om, nimic mai mult!
Ale mele jucării, le-am transformat în oameni
Și-am învățat să le răsfăț cu ale mele taine
Am tot păstrat copilării în lumea mea adultă,
Ca să mai știu cam cum era când nu simțeam derută.
Am căutat să înțeleg cum se iubește omul
Că asta-i artă, nu dezmăț și lasă-n urmă rodul
A tot ce-ai fost și ai creat în lumea asta mare
Așa cum toți ți-au povestit de mic pentru a fi mare.
Am și trăit, am și simțit în piept dezamăgirea,
Apoi ușor m-am alinat, mi-am amintit iubirea
Și am lăsat ca tot ce-i rău în zori să se petreacă
Am mai trecut din om în om un suflet, și ce dacă?
Eu am ales să înțeleg că-n lume suntem toți
Croiți pe-un drum predestinat, oricum, dar nu roboți.
Că trebuie doar să te lași cuprins de-a nopții vrajă
Iar dimineața să nu uiți de tine, ci de faimă.
Să-ți amintești că pașii tăi bătătoresc pământul
Și că de calcă alte mâini ți-ai încălcat cuvântul.
Să nu te vinzi drept rob cuiva, să nu rămâi de piatră
Și să te lupți cu soarta ta să-ți fie luminată,
Iar de tu vezi în dreapta ta doar fețe zâmbitoare
Ăsta-i fost tu cu-adevărat, iar viața… trecătoare.
Cu ochii-nlăcrimați ai mai privit o dată
Și totuși nu i-ai spus despre a voastră soartă!
Ai refuzat să-i zici că ce-i în fața ta
Nu mai era femeia ce blândă te-aștepta.
Cu vorbele cuminți i-ai păcălit iubirea
I-ai tot rămas alături, i-ai promis fericirea
Și totuși în final te-ai transformat în veste
Că ce-ați avut voi doi acum nici că mai este.
Te-ai prefăcut un zeu, tu doar un incapabil
Să simți că ce-atingeai ei îi părea afabil
Ai acceptat tacit să fii văzut ca taină
Când tu ai descusut a sufletului haină.
Mai toarnă-mi vin
și spune-mi lent că ai să vii acasă.
Mai toarnă-mi vin
Și lasă-mă să fiu naiv crezând că din pahar
dorul meu mă lasă.
Mai toarnă-mi vin
Nu te opri acum, te rog,
căci tot ce ți-am șoptit atunci, întâia oară
a fost ca să-mi fii viață, nu doar un monolog.
Să te păstrez în brațe, nu doar a mea fantasmă.
Și să-mi fi tot mai cald, nu doar distant și rece,
apoi să îmi râmâi în mine să te port
cum ai rămas de-un timp ca sufletul să-mi sece.
Mai toarnă-mi vin sau nu veni vreodată
Rămâi departe-n lume printre scheleți de soarte
Ca eu să te adun, să cos, și să te dreg
Cu vorbe sau cuvinte rostite dintr-o carte.
Mai toarnă-mi vin
ca eu să mai zâmbesc în timp ce pentru mine
Rămâi un basm grotesc.
Dulcea mea durere, cum te-am sădit în mine
Mi-a mai rămas în viață o zi să te aștept
Să îți mai spun firavă ,,Tu ce mai faci, străine?”
Că-ncep să fiu sătulă să cred că te îndrept.
Dulcea mea durere, târziu te-am acceptat
Ca pe un dat Divin cu care să trăiesc
Așa cum lumea-ntreagă credea că sunt soldat,
Iar eu muream încet dorind să te gonesc.
Dulcea mea durere, cât de iubesc deodată
Și cum cu toată ființa învâț să te citesc
Îmi manifest spre spre tine credința-mi luminată
De lacrimi și amaruri,de tot ce-i pământesc.
Dulcea mea durere, târziu mi-am dat cu seama
Că tot ce mă rănește îmi este alinare,
Căci de n-aș fi simțit a ta cutremurare
N-aș fi știut nici azi să te compătimesc.
Dulcea mea durere, am să-ți mai spun o dată
Doar să rămâi aici, din suflet să nu-mi pleci,
Eu am trăit cu tine sfârșită, dar curată
Și nu știu universul altfel să îl întrec.
E bine, ba chiar foarte bine să suferi tot ce ai de suferit pentru că în final ,,destinul are ultimul cuvânt, iar prin ce trebuie să trecem, trecem! Cu bune, cu rele”, important e să nu trăiești cu dorința de a te împotrivi propriului ritm. Fiecare experiență, oricât de tare te-ar măguli, sufoca, încânta sau durea este o altă mică piesă a ceea ce ești astăzi. Fiecare moment de cumpănă își are rostul și te învață despre cum ar fi trebui să fie ca atunci când va mai fi să știi de unde și încotro s-o apuci.
Nimic nu e mai important decât să primești de la viața fix ceea ce ți se oferă, așa, cu brațele deschise, la fel de deschise ca atunci când ai făcut alegeri ce te-au condus la momentul respectiv. Fiecare eveniment își are rostul, echilibrează balanța și singurul lucru pe care ești într-adevăr capabil să-l cârmuiești e propria-ți voință de a absorbi și de a înțelege în profunzimea faptelor fiecare trăire. Omul, cât trăiește, e un cumul de emoții ale cărui sentimente îl năvălesc de fiecare dată când simte că stabilitatea sa ar putea fi afectată de un factor extern, iar ceea ce puțini dintre noi înțeleg își are substanța tocmai în faptul că acela este momentul în care este necesar să te arunci cu capul înainte. Nimic din ceea ce-ți este comod nu te va face mai împlinit, nimic din ceea ce nu te face să transpiri nu îți va părea într-adevăr un rod al muncii tale și, mai mult decât orice, nimic din ceea ce nu suferi la început nu-ți va aduce un final atât de fericit încât să înțelegi că până atunci nici n-ai trăit vreodată.
Să primești tot! Să înduri, să taci, să urli, să te răzvrătești, să faci exact ceea ce consideri tu independent de ceilalți. Să nu te dezamăgești pe tine înainte de toți și să nu uiți că cel care se bucură cu adevărat de binele tău… ești tu! Să îți amintești la fiecare răsărit de soare că lumina este copleșitoare întunericului, asemenea lacrimilor zâmbetului. Să-ți amintești la fiecare asfințit că îmbrățisările sunt mai calde decât orice alt înveliș omenesc și să nu uiti că la sfărșitul oricăui vis frumos rămâi tu.
Destinul are ultimul cuvânt, iar dacă nu-l putem alege, cu siguranță îl putem mângâia. Putem încerca să pricepem totul ca pe o învățătură indispensabilă firii. Ne putem privi asemenea unui fulg de nea pe care cu cât îl poartă viscolul mai sus, cu atât mai multe ținuturi va cunoaște depinzând de sine dacă cel de care se va prinde va merita ca pe pielea sa să se topească.
Suntem așa fragili că suntem dependenți de ceea ce nu recunoaștem niciodată în sinea noastră, dar manifestăm abia atunci când atingem. De suflet! De apropierea fața de un suflet care nu doar că ni se potrivește, ci a fost educat de destin întocmai pentru a ne umbri traumele și suferințele și întocmai pentru a ne ferici.
Să primești tot și să nu pierzi niciodată durerea, ea a fost acolo ca să-nțelegi tu mai târziu cum arată fericirea ce-o vei avea cândva!
Suntem prin natura noastră supuși necesității de a satisface o serie de nevoi primare care, odată neîndeplinite, ne-ar periclita viața sau buna desfășurare a acesteia.
Nimeni nu a devenit mentorul unor generații din exercițiul unei comodități permanente și nimeni nu a reușit să performeze într-un domeniu despre care nu a fost niciodată interesat și tocmai de aceea setea a fost de cele mai multe ori cel mai bun mentor. Unui om de succes îi este sete de cunoaștere, de colectare a unor informații demne de a-l face din ce în ce mai bun și de a-i oferi o independență aparte.
Setea ne e cel mai bun mentor prin prisma faptului că doar cel ce își înțelege cu adevărat pasiunea știe că domeniul din care aceasta face parte nu este și nu va fi nicicând un impediment în atingerea culmilor.
Ne arătăm intresați, însă puțini dintre noi sunt cei ce reușesc într-adevăr să consume productiv propria energie în vederea valorificării ulterioare a acesteia. Setea a fost de cele mai multe ori un conducător spiritual suficient de mare încât să trimită la atingerea celor mai interesante descoperiri, a unor proiecte și programe inovative ce au schimbat viața nu doar a realizatorului, ci și a tuturor celor din jur, însă problemele nu au plecat niciodată de la modul în care alegem să ne potolim setea, ci de la identificarea nevoii.
Când suntem tineri, pentru majoritatea, finalizarea studiilor liceale nu este umbrită doar de susținerea examenelor obligatorii, ci și de alegerea corectă a unui drum ce ar putea asigura o îmbinare a plăcerii și a utilului crezând că aceasta este adevărata cheie a succesului unui om. Nimic mai neadevărat! Un tânăr ar trebui să înceapă să își cunoască pasiunile de mic, evident, cu implicarea și conștientizarea permanentă a părinților față de aceasta. Are nevoie să încerce! Să exploreze! Să guste puțin din fiecare până va simți singur că nu se mai poate desprinde din locul acela sau că în zona aceea ar putea să își canalizeze toate manifestările cu drag și responsabilitate. Un tânăr trebuie să cunoască, să încerce din fiecare sport, activitate artistică, să câștige experiente, orice pare că îi trezește interesul, orice care se arată a fi demn de a-l ajuta în dezvoltarea abilităților actuale și în construirea unor noi competențe, orice care-l poate forma drept ființă individuală conturată de valori și principii în funcție de care să se poată ghida în viitor.
Setea, mai ales în viața unui tânăr, ar trebui să fie un preceptor, astfel încât odată cu identificarea a ceea ce ar fi capabil să potolească această sete, tânărul să uneltească fără oprire către definirea și atingerea țelurilor sale. Suceesul stă oricum în toate! În absolut toate, însă doar ceea ce este făcut într-adevăr cu dedicație, plin de dragoste și pasiune față de materialul final va avea ocazia de a cunoaște succesul prin mâinile meșterului său.
Vorbind de tineri și consolidarea unor cariere ne amintim că rolul părinților este extrem de important, căci de cele mai multe ori copiii se formează drept reflexii ale acestora încercând să imite sau cel puțin să mulțumească așteptările lor, ceea ce nu doar că le denaturează posibilitatea de a se dezvolta sănătos, ci și recunoștința față de propria persoană, fața de mândria de a alege și a identifica singui ceea ce li se potrivește.
Treaba unui părinte, în sfera discuției noastre, nu se rezumă de fapt la a-i sugera tânărului ceea ce consideră el că i s-ar potrivi să facă pentru viitorul său, ci pur și simplu în a-i fi aproape. Acolo, lângă el, în a-i susține orice nouă aspirație, în a-i aminti că poate face orice își dorește atâta timp cât îi este menit și muncește pentru ceea ce vrea, în a fi mândru de el, la fiecare mic pas, în a sta în permanență în spatele lui fără ca acesta să știe, susuținându-l, însă lăsându-l ușor să își ia zborul către speranța de a fi independent profesional și nu numai.
Dacă un copil nu devine doctor, inginer, arhitect, avocat sau orice altceva ne-am fi imaginat noi vreodată… e foarte bine! E foarte bine pentru că înseamnă că și-a urmat visul și că-n toate astea tu, părinte, ai avut răbdarea de a-l privi cu toată dragostea cum acesta este descoperit și cultivat zi de zi. Ți-ai făcut cu adevărat datoria când ai apreciat sinceritatea copilului, veleitățile sale, când l-ai sprijinit și încurajat amintidu-i că setea trece doar cu ceea ce sufletul nostru dictează că are nevoie să bea!
Și totuși invizibil, ți-am risip puterea
Ți-am arătat că-n astre, mi-e scrisă nemurirea
Și totuși, de mă doare, eu tot am să încerc
Să mă înalț spre tine, să simt, să te petrec.
Și totuși invizibil, te-am mai atins o dată
Și te-am simțit în brate la mine-nfrigurată
Iar de mi-ai spune-n taină, că n-ai știut ce-i bine
Te-aș alunga din visuri și te-aș crea în mine.
Și totuși invizibil, te-am desenat pe-o pânză
Iar eu m-am complăcut să-mi fi a vieții muză
Iar de nu ai mai vrea de noi să povestesc
M-aș exila-n trecut, aș sta să m-amăgesc.
Să fii demn este mult mai greu decât ți-ar putea părea până la momentul în care ar trebui să-ți manifești această calitate în tabloul propriei vieți. Demnitatea nu este despre a te da ceea ce nu ești, despre a te închide în interiorul unei rame pe care oricum nu ai ști să o umpli frumos și nici despre a face totul ,,ca la carte”!
Demnitatea ține de alegeri și, mai presus de orice, de curaj. Suntem întotdeauna curajoși în relațiile cu ceilalți și ținem înverșunați piept vieții, însă față de noi înșine alegem de cele mai multe ori minciuna. Nu mi s-a părut niciodată nimic mai murdar decât să te complaci. Să știi că ceea ce ai nu îți mai trebuie, să știi că ceea ce spui că simți nu-ți mai trece prin suflet demult, să faci ca totul să pară frumos când sub preșul de la intrarea casei tale nu se află nimic mai mult decât incertitudinea. Nu mi s-a părut nimic mai nedemn decât să nu fii demn cu tine, adică să îți refuzi efectiv un adevăr pe care îl închizi undeva în cele mai reci și întunecate colțuri ale inimii tale doar pentru a nu ieși din zona ta de comfort. La urma urmei… și durerea poate fi astfel, așa-i?
Sunt oameni care au suferit atât de tare și atât de mult timp, încât și de ar primi fericirea nu ar mai ști ce pot face cu ea. Sunt oameni ale căror lacrimi s-au uscat de atâtea ori pe obrajii încâlziți de furie care, și de ar primi un sărut, nu ar ști cum să-l așeze în amintiri. Sunt oameni pentru care strângerea de mână nu răscolește nimic mai mult decât răni adânci ale unui trup și suflet pierdut. Sunt oameni care în demnitatea lor și-au călcat valorile în picioare pentru susținerea unor ipocrizii care, în fond și la urma urmei, nu hrănesc nimic mai mult decât orgoliul celor care aplaudă de pe margine și invidia celor ce nici n-au cunoscut vreodată liniștea.
Demnitatea înseamnă să înțelegi că ceea ce te-a durut în nenumărate rânduri ți-a ajuns încă de la primul suspin și că singurul în mâinile căruia stă puterea ești tu. Să nu aștepți șă fii lăsat în pace, să nu ceri abandon și să nu implori destinului schimbare. Să faci tu, cu mâinile tale, ceea ce alții oricum n-ar face niciodată pentru tine. Când suferim, oamenii au tendința să ne amintească despre cât de mult au suferit și ei pe lângă noi, că de, așa înțeleg mulți iubirea, loialitatea, prin a ne demonstra că atunci când noi însine cădem pradă, naivi fiind, unei provocări ale vieții, ei au îndurat mai mult, au dus mai multe cruci și au trăit mai multe drame decât am dus chiar noi.
Cum poți tu să fii demn când tot ce faci e să aștepți ca cei de lângă tine să mute fiecare pion sperând că în final, printr-un noroc absurd, vei fi câștigătorul? Cui vrei să demonstrezi că poți și duci lucruri despre care oricum nimeni nu te-ar întreba niciodată, căci crede-mă, în fața tuturor celor pe care îi consideri judecători, ești cantitate neglijabilă.
Valorile sunt ale noastre, ale fiecăruia dintre noi, iar noi suntem singurii ce au capacitatea de a demonstra ceea ce putem face cu ele. Noi, față de noi, suntem singurii îndrituiți a mișca munții atunci când peisajul ne displace și, tot noi, ar trebui să nu uităm niciodată că înainte de a purta rănile altora, n-avem voie să ne rănim pe noi.
Demnitatea este despre curajul de a alege să schimbi tot ce ai construit știind că o poți lua de la capăt oricând. Să te scuturi pe mâini, să-ți umezești fruntea și să privești înainte, doar înainte! În urmă ai fost deja, ai cunoscut, ai învățat și ți-a ajuns.
Demnitatea e în final recunoștința față de sine și soartă. Înseamnă să mulțumești pentru tot ceea ce ai avut, pentru tot ceea ce ai și să înțelegi că pentru tot ceea ce vei avea… ești responsabil tu!
Am vrut să fiu și eu poet ca tine…
Și să-ți scriu versuri pe un altar cu flori
Să te culeg din mare și din mine
Să-ți povestesc talentul …mie, tuturor.
Am vrut cândva să te păstrez ascunsă
Să te frâmânt în inimă să-mi crești,
Am așteptat să vrei să fii pătrunsă
De vraja blestemată a unui semicerc.
Am vrut să fiu și eu poet ca tine
Și să te scriu pe stele și în nori
Să îți adun dorința neajunsă
Și să te-nvârt în loc de mii de ori.
Am vrut și eu să te-amețesc odată
Să te îmbeți subit din cele ce îți scriu
Să vezi ce-nseamnă o viață luminată
De vrei și tu să ieși din veșnicul pustiu.
Am vrut și eu să fiu poet ca tine
Și-am istovit cuvinte să-ți mai scriu
Ți-am adresat prin lacrimi și suspine
Tot ce-aș fi vrut să simți când eu nu știu să fiu.
Mi-aș fi dorit odată să pot să te conving
Că ce ai tu de dat e ne-ntâlnit în lume
Și că ce ai lăsat în umbra unui viu
Sunt doar frânturi de soartă, iubire și-un renume.
Am vrut și eu să fiu poet ca tine
Să înțeleg cum de nimic nu-ți pasă
Să simt dureri pe care le iubesc
Și tot ce mă rănește să-mi fac de-acum mireasă.
Am vrut să înțeleg cum tot ce-i bun ne doare
Și cum îți vine ție usor să te petreci
Cu soarele, cu luna, cu noi, cu fiecare
Ca la final în poartă să vezi doar doi drumeți.
Cum poți tu detașată să te privești de-o parte
Și să mai crezi în tine cum a fost prima oară
Când ai uitat că-n toate ai fost tu vinovată
De morți, dureri, eșecuri ce-au fost și vor fi iară!
În câțiva ani petrecuți alături de pitici, adulți și adolescenți am înțeles că cea care învață cu adevărat ceva de la cineva sunt eu… de la ei! Eu doar împărtășesc informații pe care odată ce le-am acumulat, m-am simțit dornică și, totodată, capabilă de a le transfera mai departe spre a le defini ulterior drept competențe. În fapt, profesorul nu este un legiuitor al materiei sale și sub nicio formă un ,,know it all” al domeniului în care activează, un profesor este un om însetat de cunoaștere, de schimb de opinii, de cercetare permanentă și de identificarea soluțiilor optime lămuririi celor mai complicate probleme. Revenind, spuneam că de cele mai multe ori lecțiile îmi sunt predate mie, deși la nivel teoretic eu sunt cea de care depinde ora, așa-i? Eu salut, eu decid când începem predarea, eu aleg subiectele de discuție și tot eu aleg momentul încheierii, însă cu toate acestea, printre picăturile umilelor mele manifestații primesc neîncetat lecții de la ai mei oameni frumoși.
Nu mi-am uitat niciun elev, însă am ales să uit orice moment neplăcut pe care l-am trăit de-a lungul acestui început de carieră, căci chiar și din acelea am învățat ceva. Îmi amintesc cu atâta drag de primul elev ca și cum ar fi azi, îmi amintesc elevi ce mă strigau pe stradă, îmi amintesc elevi ce îmi scriau mesaje de sute de cuvinte, îmi amintesc dincolo de denumirea asta de ,,elev”, oameni. Oameni cu experiențe de viață sau nu, oameni de la care am cules și împreună cu care am evoluat. În articolele în care aleg să vorbesc despre latura profesională a vieții mele se regăsesc doar istorisiri din viața mea de ,,îndrumător”, să nu mai spun profesor, deoarece prin ea am învățat de multe ori că direcția în care mă uit poate deschide mult mai multe drumuri decât îmi pot imagina. Și iar am deviat de la subiect…
Ziceam de fapt că ,,o vorbă doare mai tare ca bătaia” și, de fapt, nu am zis-o eu, ci un om care a început să-mi fie drag fără să-mi propun măcar o secundă să-i port grija. Alături de fiecare elev creez o poveste, învăț fără să vreau ce nevoi are pentru a-i facilita procesul de învățare, cum trebuie să-l abordez pentru a eficientiza relațiile dintre noi sau, mai bine zis, dintre modul în care simte nevoia să primească informația și despre felul în care cunoaște că aceasta se va sedimenta mai bine, ce anume îi cauzează incertitudini și pe ce platfome educaționale se simte pierdut și, nu în ultimul rând, care sunt carențele emoționale în sfera procesului de formare a competențelor ce îl înfrânează ori de câte ori dorește să evolueze. Nu de puține ori am fost în situația de a ne simți stânjeniți de lipsa unor informații, nu de puține ori ne-am trezit în mijlocul unor ore ale căror materii ne dădeau sentimentul că indiferent de performanțele obținute în cadrul altor activități, nesiguranța acelui context ne scădea calitatea statutului de ,,elev model” și, până la urmă, de asta avem nevoie? Să conturăm un tipar al unui elev model? Copiii, dar și adulții, pe parcursul procesului de învățare au nevoie de motivație. Nu exterioară, nu! Au nevoie de un om care să-i îndrume spre a-și găsi motivațiile interioare demne de a-i conduce către țintirea scopului final. Niciodată n-am inoculat elevilor ideea de a le plăcea materia mea, însă i-am învățat că în parcurgerea unui drum, nu-s importante gropile în care calcă, ci treptele pe care le vor urca la final. Așa, din vorbă-n vorbă, discutând despre nereguli ale sistemului sau despre școala, așa cum o cunoșteam, de când eram noi mici, îmi spune despre cum, cu siguranță, o vorbă doare mai tare decât bătaia. Nimic mai adevărat, fie că vine din partea unui dascăl, a unui părinte, a unui om căruia i-ai acordat încrederea ta și, uneori, chiar din partea unui necunoscut. O vorbă doare mai tare decât bătaia pentru că ceea ce lează cuvântul nu poate leza niciodată la fel de adânc pumnul. Doare, că pentru suflet nu cunoști nici leac și nu pui diagnostice pentru a ști de unde s-o apuci și cum să pui problema. E mai rea o vorbă pentru că oricât te-ar durea și te-ar spinteca pe de-antregul n-o poți șterge din suflet sau gând și n-o poți cosmetiza. Bătaia doare, fizic, rănește, sluțește poate, distruge trupuri și calcă în picioare vieți, scapi sau nu. Sunt bătăi din care trupuri firave de copii nu au mai scăpat vreodată, sunt lovituri din care femei și bărbați, oameni adulți au rămas umiliți, schilodiți pe viață din pricina unor surescitări de care alte creaturi cu denumire ironică de ,,ființă umană” nu au fost capabile să se lepede la timp. Și totuși… de râmâi fără o parte din trup găsești calea către uzual, te obișnuiești, înveți să trăiești cu asta prin prisma firii, căci în mod natural suntem construiți spre adaptare, dar de rămâi fără suflet, nu doar inima-ți este împietrită, ci întreaga fire ajungând să-ți simți anulată propria viață.
Doare infinit mai tare vorba, decât palma, căci ceea ce rănește trupul poate fi mângâiat de glas, însă niciodată mâna nu va putea vindeca ceea ce, cu adevărat, a stârpit cuvântul. Doare mai tare, căci sufletul e singurul despre care nu știm nimic, nu îl putem atinge sau simți. nu-i știm culoarea, consistența, nu îi cunoaștem nimic din cele ce-l compun și, cu toate astea, ne stinge încet, încet ori de câte ori îl rănim.
Cândva… am zis că ne dor oamenii, nu clipele…
..O vorbă doare mai tare ca bătaia”, că ce străpunge sufletul nu poate fi ajuns!
Mulțumesc!
De ai ceva ce îmi poți da
Să fie ani ai tinereții,
Dar să-i trăiesc nu cum aș vrea,
Ci plini de energia vieții.
De ai un scop ca să mai vii
Să stai cu mine, să mă-nveți
Te rog atâta să nu uiți
Să-mi povestești de tinereți.
De ai o vreme să împarți
Și vrei să mă ajuți subtil
Să îmi arăți ce-i viața ta
Tu cum ai vrea ca eu să fiu.
Să desenezi în mintea mea
Contururi vagi, dar colorate
Și să-nțeleg cum într-o zi
O inimă va fi aparte.
,,Să te-mpreuni unul cu altul e cel mai greu” spunea. E greu căci omu-i schimbător doar când firea sa îl mână spre a se răzvrăti, ci nu spre a-și modela comportamentul în detrimentul propriilor sale convingeri. E greu pentru că niciodată nu a fost ușor să fii alături de un om pe care să-l iubești și, mai presus de toate, să îl respecți! Nu când îi e bine, ci când se află în cele mai jalnice momente ale vieții sale. Fizic, într-adevăr, nu-i chip să spui că-i greu ,,să te-mpreuni”, dar să te legi de sufletul omului reprezintă în esență o artă a asumării.
Oamenii percep iubirea naiv… ca pe un sentiment năvălitor capabil să născocească idei și trăiri de care n-ar fi fost capabili anterior cand, în realitate, sau mai bine zis, în ipostaza celui ce are norocul de a o întâlni cu adevărat, iubirea e un trup firav al unei fantasme ce-și unduiește umbra în sufletele noastre. Îi cânți, o dezmierzi, o alinți și te dedici ei întru-totul, însă la venirea nopții poți doar să simți prezența ei, să atingi cu gândul și cu visul ceea ce nu îți poate oferi până ce soarele răsare. Iubirea e o artă a acordării sinelui cu celălalt. Nu e doar răbdare, pasiune și timp, e o dorință permanentă ce arde înăuntrul celui ce vrea s-o meșterească toată viața sa. E rodul unui artizan ce-și șlefuiește creația zi de zi, ce se perpelește-n vis gândindu-se cum anume să dezvolte frumosul în mai frumos, cum să diminueze imperfecțiunile lăsate de unghiile tocite de atâta muncă sau cum să schimbe pur și simplu unghiul din care o privește.
Iubirea e doar pentru oamenii încercați de soartă, ce n-au primit răsfățul vieții și pe care de cele mai multe ori destinul i-a terfelit asigurându-se de nimic mai mult decât de o aproape ultimă suflare. Să fii demn de iubire trebuie să treci prin câteva furtuni în urma cărora să nu-ți scuturi doar coatele, ci și orice porniri egoiste, ambiții sau dușmănii. Știi ce e iubirea? E o durere pe care o accepți și ți-o imprimi în suflet atunci când celuilalt îi este rău. E o dorință enormă de a suferi doar pentru salvarea celuilalt. E o căutare disperată spre cunoașterea Paradisului și spre îndepărtarea Iadului. Iubirea e culoar de flori mărginit de ispite cărora fie le faci față, fie le accepți și, printre toate astea, iubirea înseamnă ,,să te-mpreuni cu altul”, adică… să fiți doi!
Mi-ai fost povestea vieții
Te-ai consumat ușor,
Ai strâns în mine demoni
Ce sfârtecă, mă dor…
Tu m-ai văzut prințesă
Al meu castel mi-ai dat.
Doar să mă vezi închisă
Să te simți împărat…
Ai vrut să faci din mine
O stea ce strălucește…
Fără să înțelegi
Cum bezna-n mine crește!
Tu m-ai facut să cred
Că sunt final de basm,
Însă m-ai transformat
Curând în pleonasm.
M-ai repetat întruna
În file de poveste,
Dar ai uitat că-n mijloc
Prințesa nu mai este.
Nu te-ai uitat în urmă
Să vezi ce ai omis,
Nu ți-a păsat că noaptea
Rămâi doar un proscris!
Când dorul naște monștri
Te pierzi întâi pe tine
Apoi distrugi ce-i drag
M-alungi încet pe mine.
Când tu de la distanță
Uiți pentru ce-ai venit
Te pierzi printre cuvinte
Povești despre pețit.
Când dorul naște monștri
Conștiința nu-ți mai tace
Te zvârcolești întruna
Nimic nu se mai face.
Te uiți în jur și-ți pare
Că tot ce vei atinge
Clipa-ți va nărui
Și inima-ți va frânge.
Tu nu-nțelegi că lumea
Nu e despre ce simți
Atunci când pentru tine
Ar scrijeli din dinți.
Tu nu pricepi iubirea
Ca pe ceva distinct
Ce nu are a face
Cu ce tu simți, ci simt.
Când dorul naște monștri
Te rupi de jurăminte
Te detașezi de tot
Și mergi doar înainte.
Ajungi la cap de drum
Vezi umbre în lumină
Apoi tardiv observi
Că nu-ți mai sunt Divină.
Că m-am desprins de tine
Ținându-mă prea strâns
M-ai înecat în ape
M-ai luat drept neajuns.
Când dorul naște monștri
Iubirea pierde tot
În fața unei lupte
La care nici n-ai fost.
Suntem obișnuiți să creștem visând fără a cerceta prea mult palpabilul. Profesional vorbind, suntem îndrumați de tineri să tindem la o carieră, să pășim către un anume drum, cât mai ofertant, cât mai bătătorit în pietre prețioase și de cele mai multe ori sfârșim călcând în cuie ruginite ce nu numai că ne străpung tălpile, ci și mințile și inimile care mânate de o naivitate extremă ne-au lăsat să credem că tablourile afișate în galeriile de artă macabră ale societății sunt pictate cu valori în loc de resturi ale unor mizerii lăsate în urmă de ,,marii” oameni ai gropilor de gunoi în care ne aruncăm fără a cunoaște măcar o clipă calea către ieșire.
Proiecții, imagini obținute prin filtrarea unor banalități propagate de către cei cu care ne înconjurăm pentru a ne încuraja în ceea ce ni se pare nouă că va fi rezumatul întregului nostru viitor. Ne încăpățânăm să aflăm toate cele bune despre domeniile în care credem că am vrea să activăm fără a ne gândi măcar o clipă că avantajul oricărei lupte este să cunoști punctele slabe ale inamicului, ci nu doar ceea ce este capabil să facă. Ne alegem cariere în funcție de sumele de bani vehiculate, ținem cont de părerile celor din jur care, în majoritatea situațiilor, nu au nici cea mai mică idee despre ce presupune în fapt acel job, ne entuziasmăm la auzirea unor termeni fals stimulatori precum ,,beneficiu” și devenim propriile marionete obsedate de trudă pentru a ajunge în final nu doar la epuizarea propriilor resurse, nu doar la a fi goi de conținut, ci la constatarea unei dezamăgiri pe care singuri ne-o procurăm atunci când facem alegeri în funcție de muzica altora. Viața este ceva atât de abstract, un element povestit într-un limbaj atât de ambiguu, încât doar de noi ține cum o povestim. Adică, tu ce știi despre viața ta? De câte ori te-ai întrebat dacă tot ceea ce ai făcut a fost pentru că ți-ai dorit acel lucru?
În viață TREBUIE ,,să sădești un pom, să faci un copil și să construiești o casă!” Nu! În viață nu trebuie nimic. Cuvântul ăsta a distrus atâtea suflete, încât numai un inconștient l-ar putea folosi cu lejeritate, mai ales în preajma unui tânar care abia pornește total orbit de sutele de lumini ce îi stau în față într-o lume pe care nici măcar nu știe cum ar trebui să o citească. În viață e bine să sădești un pom, să faci un copil și să construiești o casă DOAR dacă ești în stare să faci asta, dacă îți asumi repercursiunile tuturor faptelor tale și, mai mult, dacă înțelegi că zicala asta rezumată face referire la un singur lucru – la rădăcini. Pomul, copilul și casa sunt de fapt tendințele umane de a se prinde de ceva ce îi poate conferi stabilitatea necesară pentru a nu se pierde în momentele în care lumea se clatină. Rădăcinile sunt cele ce ne ajută să stabilim noi coordonate atunci când avem senzația că motivațiile noastre sunt nule și că nimic din ceea ce am făcut până la acel moment nu mai are rost. Rădăcinile sunt o zonă de confort în care fiecare dintre noi simte nevoia să se retragă, rănit sau vindecat, învingător sau învins, pentru a se reface sau bucura de sine.
Toate astea țin de modul în care alegem să proiectăm aspectele parcursului nostru. Toate sunt legate de tine, de cel pe care îl săruți sau cerți de noapte bună, înțelegând sau nu că este tot ce ai acum și până la sfârșit. Tu să dansezi pe ritmurile propriilor tale melodii, să mergi și să alergi în funcție de cât te țin picioarele fără să-ți pese de cei pe care îi întreci sau lași în urmă, să râzi și să plângi în hohote fix atunci când simți tu nevoia fără să te intereseze de replicile celorlalți și să nu uiți că cei ce te iubesc vor fi lângă tine indiferent de cât de adecvat sau nu ai fi aspirațiilor lor, pentru că tu îți aparții doar ție, iar ei aparțin doar lor!
Nu-mi ajungi
Mă sufoc și rup bucăți din mine!
Încerc din răsputeri să te aștept,
Să îți arăt că a noastră-i lumea toată
Și cum că eu îți voi sta mereu la piept.
Nu-mi ajungi
Că nu-nțelegi iubirea
Că n-ai răbdare să mă pricepi de nicăieri…
Nu știi, nu vrei sau nu-nțelegi, totuna,
Că de rămâi sau pleci nu-s cea care am fost ieri.
Nu-mi ajungi
Căci ți-am dat tot din prima clipă,
Am alungat din mine tot ce-aveam
Ce-am strâns, am adunat purtându-mi pică
Pentru femeia care sunt sau până acum eram!
Nu-mi ajungi
Am încercat să te resping, să te urăsc,
Să mint a mea oglindă îndrăzneață
Să-i spun că al meu înger doar demon mi-ar fi fost
Și n-am făcut decât să nu-mi fac față.
Nu-mi ajungi
Că n-am putut să mai pitesc,
Tot ce-am simțit atunci la asfințit
Când tu cu mintea inima-i cuprins…
Și-ai devenit poveste a unui drum nescris.
Dezastru! Ajungi acasă obosit/ă și sătul/ă de toate și dai de o cameră prin care a trecut un copil zvâpâiat cu un tupeu extraordinar! S-a mișcat! Și asta nu e tot! A mișcat cam tot ce a prins în cale, astfel încât în ochii părintelui de cele mai multe ori nu este nimic mai mult decât un dezastru.
N-am vorbit până acum despre perspective pentru că am încercat să nu le definesc, ci să le exemplific prin experiențe, emoții, considerente pe care mi le-am format abia în urma unui lung șir de greșeli pentru care o să fiu veșnic recunoscătoare. De fapt, să fim sinceri, nu știu câți dintre noi am învățat cu adevărat o lecție dintr-o poveste presărată cu miere și dulceață. Toți sau, cel puțin, toți cei asumați, ne-am transformat, am evoluat, ne-am analizat comportamentele și ne-am îmbunătățit personalitățile în urma unor pași nepotriviți care ne-au mai izbit puțin de-ale vieții.
Cum ziceam… perspective! Ne agităm și fandosim despre cum avem dreptul de a avea opinii diferite, de a privi lucrurile așa cum ne dorim, dar nu suntem în stare să recunoaștem că aproape tot ceea ce spunem și facem este influențat de adierile vorbelor din jurul nostru. Vedem lucrurile alb și negru și uităm că-n tot, dar absolut tot e și un bine. Dacă ți-e rău lasă egoismul de-o parte și bucură-te că cei dragi ție sunt sănătoși. Dacă ești trist, plimbă-te și privește oamenii bătrâni cu zâmbetul pe buze după ani și ani de trai plin cu de toate. Când dai greș, nu te plânge, uită-te și-n urma ta și amintește-ți că ai știut să faci și bine, n-a fost să fie. În toate, dar în toate, e și un bine… așa, ca pentru micuța L. N-am să-i spun numele pentru că nu este nicicum necesar, însă îngerul ăsta de copil m-a învățat astăzi o lecție fără ca măcar să fiu acolo. Prin viu grai, printr-o mică istorisire de-a mamei, am învățat că de cele mai multe ori îmi uit calea. Că n-am idee să mă bucur, că ma sec de energie și devin ofuscată de niște lucruri care, privite corect, sunt al naibii de prețioase.
Poza de mai sus este o reacție, un sentiment de-al mamei lui L. care, ajunsă acasă, constată cât de activă a fost micuța și, totuși, cât de multă treabă are proapăt intrată pe ușă. A făcut o poză, îi arată micuței un fel de before and after explicându-i că, din perspectiva ei de mamă, covorul din sufragerie ar trebui să fie doar covor, ci nu teren minat cu jucării, iar dacă ar fi așa, terenul ar trebui golit în urma războiului. L., a cărei perspectivă este infinit mai sănătoasă, este emoționantă și sfâșietoare pentru sufletele astea de adulți a oferit cea mai frumoasă lecție printr-o constatare pe cât de simplă, pe atât de răsunătoare: ,,Dar, mami! Vezi poza asta? Aici, toate jucăriile sunt fericite!”
Ce poate fi mai frumos? Ce exemplu mai bun am putea avea pentru cât de necesar ne este să învățăm ce înseamnă cu adevărat să lași totul de-o parte și să te bucuri de orice, să te bucuri de nimic, să găsești fericirea în orice. Știți ce e mai înălțător? Mai înălțător este modul în care mama micuței și-a umplut sufletul de mândrie, de fericire, de uimire despre cum al ei copilaș a reușit să o învețe că dezordinea e minunată, atâta vreme cât jucăriile… sunt fericite! Ea și-a îmbrățișat copilul sufletește notându-i și apreciindu-i remarca. Ea ne-a povestit nouă această întâmplare și ne-a lăsat, în ciuda umilinței noastre, să avem măcar puțin parte de înțelepciunea și naivitatea pură a unui suflet nepătat de șoaptele și atingerile reci ale vieții.
Să fii fericit ai nevoie de tine și nimic mai mult. Avem nevoie să fim fericiți cu noi, să simțim, să trăim în esența lucrurilor, iar apoi ne vom bucura de orice îmbrânceală a vieții.
La urma urmei, fiți fericiți, căci ,,uite – jucăriile zâmbesc!”
Mulțumesc L.
Trădare ai fost de la-nceput
Ai semănat frici și suspine
Nu ți-a pasat ce patimi duc
Tu te-ai luptat, dar pentru tine
Ai vrut să faci să pară tot
Ca într-un basm vechi și uitat
Pe care toți l-am povesti
Fără să știm despre împărat
Trădare ai dat din prima clipă
Pășind firav într-un castel
Pictând fereastra fără sticlă
Lăsând să plece tot din el
Ai vrut să uiți despre sfârșit
Să faci să pară că-i firesc
Să piară zmeul de temut
Prințesa, visul strămoșesc
Trădare ai răspândit atunci
Ai dat uitării pe-mpărat
N-ai vrut să știi, să știm nici noi
Că tot ce-a fost, nu s-a pătat
Că sângele și ura lor
Au fost vărsate din iubire
Că dintre ființe pământești
Ea te-a ales tocmai pe tine
Ai vrut să te prefaci naiv
Să credem ca n-ai înțeles
Că din povestea spusă des
Ai fost al ei unic ales.
Să nu mă pui să-mi iau la revedere
Căci te-aș urî mai mult ca niciodată
Nu vreau să-ți mai aud nicio părere
Când tot ce ai făcut a fost spre judecată
Să nu mă pui să-ți spun ceva de bine
Când pentru tine am fost numai un vis
Te-ai folosit de vreme și de mine
Și ai plecat ca și cum mi-ai fi zis
Să nu îmi ceri să îți trec cu vederea
Greșeli, trădări și vorbe fără rost
Eu tot ce am acum e amintirea
A unui om ce nu-i și nici n-a fost
Să nu îmi ceri purtare de ispravă
Că-n loc de dor am doar dispreț să-ți dau
Și să nu vii nicicând ca o rafală
Să te aștepți alături să-ți mai stau.
Suntem norocoșii pioni ai unui univers în care graiul nu mai este demult doar o specificitate umană. Ne definește și ne diferențiază de celelalte ființe, printre altele, capacitatea de a verbaliza tot ceea ce gândim, simțim, observăm, învățăm și nu numai, însă alegem de cele mai multe ori tăcerea. Alegem liniștea și suprimarea propriilor opinii sau dorințe sub motivația de a nu deranja, de a nu crea valuri printre cei ai societății, de a face orice, în afară de a ne mulțumi de noi.
De gura lumii ne e frică de ani și ani și nu ea este cea care nu se astupă, ci noi nu încetăm să o valorificăm prin sugrumarea acestor frici penibile față de noi însine. Alege și atât! Tu, pentru tine! Niciunul dintre noi nu este dator să-și justifice alegerile în fața celorlalți. La urma urmei, cum poți ieși din casă fără să te asiguri că celor ce vor trece pe lângă tine astăzi le va plăcea părul tău? Dar ținuta? Dar pantofii?
Ne-am obișnuit să ne mustrăm, să ne judecăm în funcție de prejudecățile pe care ceilalți le etalează față de noi, să ne simțim prost pentru ce iubim, urâm, adorăm, apreciem, detestăm. De ce? Ce fac ceilalți pentru tine sau, mai bine zis, cine, în afară de tine, a fost acolo ori de câte ori ai avut nevoie? Poate că uneori nici măcar tu fiind prea ocupat să te gândești la cum să faci următorul pas pentru a nu fi criticat încă o dată de adunătura din jur.
Lumea nu e despre asta! Noi suntem cei ce ne alegem lumea. Noi putem crea rama propriului tablou, dar ca acesta să poată deveni opera de artă a vieții noastre trebuie să înțelegem cât de importante sunt nuanțele, texturile. La ce bun un om care aruncă mizerii în tot ceea ce-ți este mai drag doar pentru că i se pare lui nepotrivit? La ce bun un om care nu te ascultă niciodată, ci te îndrumă să faci ca el, ca el sigur e bine! La ce bun să-ți faci viața pentru a crește ego-ul altora când de tine te lipsești?
Oamenii care te iubesc vor fi acolo indiferent de ceea ce vei alege. Bun sau rău, vor fi acolo să se bucure pentru tine sau să te ridice. Se vor aseza lângă tine atunci când cazi și vor construi din nou, se vor înălța alături de tine atunci când evoluezi și te vor susține ori de câte ori ai un vis. Oamenii care te iubesc, nu te rănesc. Ei nu trădează și nu mint sub niciun pretext, iar de va fi nevoie, te vor răni cu adevăruri ce-ți vor sfârteca sufletul pe care tot ei ți-l vor alina apoi.
Gura lumii e un joc. Un joc în care doar cei puternici și conștienți de ceea ce sunt vor lupta câștigând fiecare bătălie. Gura lumii e o perdea ce nu te va lăsa niciodată să vezi dincolo de preconcepții. Gura lumii e tot ceea ce ar trebui să uiți, căci în spatele ei va sta mereu fericirea ta!
Act like it’s for yourself, the rest sucks!
,,La mulți ani și să fii fericit alăuri de? De ce ai folosi asta drept urare pentru cineva. Asta ne definește ca oameni? Să ne lipim de partenerii noștri, să uităm total de invididualitate și să ne imaginăm că tot ceea ce contează rezidă în a fi comod lângă celălalt, în timp ce pe noi ne urâm de nu se poate?
Suntem jalnici la urări și asta nu pentru că nu ne pasă, ci pentru că habar nu avem ce înseamnă să fim fericiți cu noi, prin urmare cum putem ura ceva despre care nu cunoaștem nimic…
Ar trebui să ne educăm în cu totul alte sensuri decât o facem. Înainte de toate, ar trebui să învățăm să ne acceptăm, să ne iubim pe noi însine cu defectele și calitățile proprii. Ar trebui să suportăm să ne uităm în oglindă și în afara minutelor în care ne aranjăm frumoasa mască de plimbat prin societate.
De cele mai multe ori avem pretenții! Să fim iubiți, respectați, alintați, ocrotiți, dar noi? De câte ori am făcut asta cu întâietate față de propriile persoane sau, mai bine zis, de câte ori am înțeles că doar atunci când vom fi asumați față de propriile ființe vom putea trăi fericiți alături de alții?
Urările nu sunt despre oamenii la care aspirăm și nici despre ceea ce credem noi că le-ar trebui acestora. Urările sunt despre tot ceea ce omul simte că are nevoie, urările sunt despre hrana sufletului și despre îndestularea lui prin prisma a tot ceea ce vine. Urările sunt sincere, sunt calde și niciodată la fel. Ele sunt spuse din suflet abia atunci când niciodată nu seamănă cu altele și, mai presus de toate, cele mai frumoase urări sunt ale tale… către tine! Urează-ți să te împaci cu tine, să te simți bine în pielea ta și să te mulțumești cu tot ceea ce ai făcut și n-ai făcut. Urează-ți să simți și să ierți mai mult decât să te plângi și să judeci. Urează-ți să iubești și odată cu asta o să te vindeci și de tine!
Unii oameni vindecă, alții ne dor. Sunt oameni care încă de când ajung în viața noastră ne alină și ne mângâie sufletele așa cum nici măcar noi nu am fi putut vreodată să o facem. Oameni pentru care grija și iubirea sunt mai presus de orice valori mizere induse de societate. Sunt oameni pentru care nimic din ceea ce contează pentru ceilalți nu cântărește înaintea lucrurilor ce capată cu adevărat un sens.
Unii oameni vindecă, iar alții ne dor pentru că fiecare suflet venit în viața noastră contribuie de fapt la evoluția noastră, la fiecare pas făcut pe drumul către un viitor atât de necunoscut, încât de multe ori ne complacem în monotonia prezentului.
Știi ce e frumos la oameni? Ochii! Ei sunt singuri care nu numai că nu mint, ci pot transmite tot ce este mai uman în noi. Ei ne devăluie cu adevărat durerile și bucuriile. Ei ne limpezesc privirea și ne dau curajul de a merge mai departe. Undeva, în lumea asta mare, fiecare dintre noi are un om ai cărui ochi se umezesc de fiecare dată când ne privesc. Un om ai cărui ochi văd lumina doar atunci când ne simt aproape. Ochi ce văd dincolo de un ambalaj frumos, ce simt și ating fiecare dorință a sufletului nostru.
Abia când îți dai seama că nu ești singur înțelegi cu adevărat despre ce e viața. Nu e despre cariere, averi și reușite, e despre iubire! Nu de orice fel! O iubire sinceră de care toți am avea parte de am avea curajul să facem ceea ce simțim, exact în momentul în care simțim. Iubirea adevărată e aia când indiferent de timp sau distanță știi exact ce se întâmplă cu celălalt. Când adormi și te trezești cu gândul la celălalt și-ți umpli sufletul de bucurie auzindu-l sau simțindu-l. Iubirea adevărată e când ești capabil să suferi orice, să aștepți, să schimbi orice ai avut și ai doar ca să ajungi la celălalt. Asta e frumos la iubire! Puterea asta de sacrificiu de care… oare câți dintre noi suntem capabili cu adevărat?
Unii oameni ne vindecă, alții… pur și simplu ne dor.
Love is not just a feeling, but a commitment about all pains and sacrifice.
Îmi amintesc aproape zilnic de poveștile despre iubire, devotament și viață pe care le auzeam încă din copilărie și care au început să se dizolve ușor, ușor cu trecerea fiecărui an, cu fiecare pas mic făcut către anii în care am cunoscut pe propria-mi piele ce înseamnă cu adevărat toate aceste sentimente.
Cel mai trist mi se pare că, deși în poveștile ce-mi erau citite, începuturile erau întotdeauna grele, iar finalurile fericite, în realitate, tot ceea ce se derula înaintea mea era tocmai contrariul. Era practic reflexia unor dovezi clare ale faptului că a veni în viața cuiva nu este nicidecum greu, însă a rămâne este întotdeauna o adevărată luptă, nu cu ceilalți, ci cu sinele.
Să rămâi înseamnă să faci alegeri, să înțelegi că nici cel de lângă tine, nici ceilalți oameni nu simt la fel. Să vrei să aperi, să ocrotești cu prețul propriilor zâmbete. Să rămâi înseamnă luptă, înseamnă lacrimi înnodate în bărbie, înseamnă iertare și mai presus de orice… înseamnă timp.
Nimic în viața unui om nu este mai prețios decât timpul. La urma urmei, eu cred că totul poate fi recuperat, înlocuit, alinat cumva, însă timpul pierdut nu se va întoarce niciodată.
Începuturile sunt întotdeauna frumoase. Sunt asemenea unei ape limpezi sub care niciunul dintre cei doi nu știe ce se află cu adevărat. La începuturi oamenii nu se cunosc, nu-și știu trecutul, nu știu nimic despre fostele iubiri, nu au habar despre lucruri ce încă îi leagă de alți oameni, nu se identifică nicicum cu ideea de teamă de a-l pierde pe celălalt pentru că nimeni nu se poate simți amenințat de ceva despre care nu are cunoștință. Astea sunt începuturile! Vorbele frumoase, aspirațiile, cuvinte de alint, dorința permanentă de a petrece timp, de a vedea pe celălalt, toate înecate de cele mai multe ori în întâlnirea cu realitatea. Nimeni nu apare în viața noastră gol de sentimente, trăiri, experiențe, greșeli. Nimeni! Fiecare dintre noi a fost, este și se dezvoltă în continuare în funcție de alegerile pe care le face. Fiecare dintre noi are dreptul și puterea asupra proprie-i persoane de a alege unde și cu cine să rămână.
Nu este greu să vii, ci să rămâi și nu pentru ceea ce te doare, ci pentru ceea ce refuzi să vezi sau să duci. Cu adevărat greu, dar înălțător este să vrei să fii acolo, să înțelegi că atunci când un om îți dă pune trecutul în față este mai nobil decât a-l cosmetiza sau a-l ascunde. Să pricepi cum toate astea înseamnă încredere, respect, valori infinit mai importante decât pura atracție față de acel om.
Să rămâi înseamnă să reinventezi propriul univers în așa fel încât singurul tău scop să se rezume la a-ți construi fericirea alături de acel om. Indiferent de cei din jur, de circumstanțe, de greutăți și complicații, să rămâi înseamnă să știi cu adevărat care îți este locul. Să vrei acel loc, să lupți pentru el și să treci peste orice până va fi bine.
Este ușor să vii și nu să rămâi pentru că abia odată ce rămâi în viața unui om începi să aduni din refulările acestuia, să îl cunoști și la greu, nu doar la bine, și atunci când este nervos, nu doar fericit, când se simte dezamagit, trădat, nu doar împlinit și cel mai important… să reușești ca tot ce ai adunat să nu transformi în venin, ci într-o apă sfântă cu care să îmbeți sufletul celuilalt atunci când simți că nu mai poate. Să reușești să depozitezi tot răul fârâ a-l întoarce, să povestești cu celălalt ceea ce te doare până se așează undeva, adânc în voi, fără a vă mai deranja, să nu te întorci niciodată împotriva celuilalt, să-i fii acolo, la bine, dar mai ales la rău.
Nu este greu sa vii, doar să rămâi!
Iubirea este cu siguranță un sentiment pe cât de înălțător, pe atât de tulburător pe care nu mulți reușesc să îl stăpânească în așa fel încât să nu-l distrugă. Iubirea se simte, se învață, se trăiește și ne face de cele mai multe ori incapabili în fața propriilor frici de a pierde ce abia atunci cunoaștem.
Despre suflet și dor sunt atât de multe de povestit, încât nici măcar nu este nevoie să povestim ceva. Sufletul și dorul sunt pur și simplu ale noastre, individual, percepute și manifestate în funcție de anduranța fiecăruia. Sufletul ne e casă, iar dorul ne e foc… ne e armă letală împotriva propriilor alegeri pe care incontrolabil le putem nimici copleșiți de teama de a nu fi suficient de buni, de frumoși, de a nu merita pe celălalt.
Dacă iubești ești efectiv legat de suflet. Nu de al tău! Ci de al celuilalt. Simți, înduri, creezi, suferi și te bucuri împreună cu el. Iubirea adevărată este reciprocă. Este o fundă al cărei nod depinde de ambele panglici împreunate. Este linia ce unește marea și cerul. Este fiecare adiere de vânt ce mângâie părul unei femei. Iubirea este calea către mai bine, este curaj și răbdare. Și dacă iubești… cum să te desparți de suflet? Poți trăi fără el? Poți, dar… nu ești om! De fapt, ești, dar fără suflet!
Iubirea ne face umani, sufletul este de fapt cel ce înmagazinează milioane de sentimente ce se petrec în noi într-o fracțiune de secundă, toate declanșate de o privire, de o atingere, de un cuvânt sau de o promisiune. Iubirea e puritate și căldură, e un război în care niciunul nu are habar că intră. Nicio iubire adevărată nu a fost scrisă vreodată ca având un început glorios. Toate au fost călcate în picioare, toate au fost presărate cu lacrimi și dezamăgiri, toate au fost grele și sub egida unor mari nesiguranțe, însă la final, finalurile acelea fericite… au rămas doar cele ce au contat. Cele scrise în stele, iar noi… am fost doar pionii celor ce le-au scris, singurul merit fiind acela de a lupta într-atât încât finalul jocului să fie al nostru.
A fost un an greu! Sigur nu am spus asta și anul trecut? Și acum doi ani? Fără a fi în pandemie și în umbra unor griji care anul acesta au purtat pur și simplu altă mască? M-am plâns și eu în fiecare an despre cum aș fi putut să fac mai multe, despre cum am omis să fac lucruri pe care mi le-am promis, despre cum am sau nu am ceva anume, despre… .
Când m-am trezit închisă-n casă, ruptă de legătura reală cu tot ceea ce-mi era mai drag, am realizat că uitasem să fac unul dintre cele mai importante lucruri! Să petrec timp cu mine. Nu mă gândisem niciodată la faptul că, de fapt, cea mai utilă relație pe care aș fi putut vreodată să o mențin, să o dezvolt frumos era chiar cu omul din oglindă pe care-l evitam în fiecare dimineață și-l trimiteam subtil la treburile stabilite deja.
Uitasem să mă gândesc neapărat la lucrurile de care îmi era dor, la momente după care, poate, când eram mică aș fi tânjit să le fac la vârsta de acum, la orice altceva nu ar fi implicat bucuria altuia, în detrimentul bucuriei mele. Uitasem de mine! Și-am început ușor să mă regăsesc realizând că niciodată nu-i voi putea face pe alții fericiți în timp ce eu însămi nu voi fi bine cu mine.
Odată ce am renunțat să mă așez undeva la coadă, în urma multor altor lucruri cu care mă mințeam că voi reuși să ating vaste sentimente de euforie, am învățat că fiecare zi din viața mea trebuie să fie despre mine, nu despre ceilalți. Că întâietatea trebuie să-mi poarte numele și că primordialitatea este definită în fapt de lucrurile pe care sufletul meu și le dorește, ci nu de lucruri pe care cei din jurul meu mă solicită să le ofer.
Odată ce am renunțat să mă ignor și să mă pun singură la colț pentru fiecare mică dorință de repaus sau relaxare am început cu adevărat să fiu împlinită. Am început să primesc oameni atât de frumoși în viața mea pe care nici nu am crezut că i-aș fi meritat vreodată, oameni și experiențe pe care parcă le-aș fi decupat dintr-o poveste pe care numai unul dintre cei mai fantastici povestitori ai lumii ar fi putut s-o spună. Am primit, mai exact, înzecit față de tot ceea ce am dat ani de-a rândul, refuzând să primesc înapoi din obișnuința de a crede că ceea ce mi se cuvine nu poate veni în mod constant, căci ar fi de natură a-mi împiedica parcursul bine structurat și programat.
Și nimic din toate astea nu era real! Tocmai de aceea am decis ca acum, în noaptea dintre ani, să nu-mi petrec timpul sub nicio formă asemenea majorității, ci scriind aici și făcându-mi promisiuni de care m-am temut întotdeauna. Făcând ce simt! Să fie despre mine. Nu doar anul viitor, ci toți ceilalți. Să îmi dau răbdare și dragoste ca să știu mult mai bine apoi cum să ofer. Să mă încred în propriile puteri, să îmi cunosc limitele și să am curajul de a spune ,,nu mai pot”. Să mă ajut când simt nevoia și să mă susțin când ale mele intuiții îmi spun că am oferit destule într-un loc și e momentul să merg mai departe. Să mă văd, pe mine, cea adevărată, cu aspirații și slabiciuni, cu dorințe și regrete, cu tot omenescul pe care l-am pitit adânc în suflet exact atunci când aveam mai mare nevoie de mine.
Aș vrea ca tot ceea ce vine să fie despre omenie, despre prieteni și dragoste oarbă, despre capacități și trudă, să fie despre tot ceea ce formează un om în integralitatea sa. Aș vrea să fie mai mult, însă am învățat că fiecare treaptă pe care o parcurg este o lecție și doar de mine depinde cât de multe pot acumula și valorifica ulterior.
Restul… sunt doar frici!
Mă-mpingi, mă chemi,
Nu mă-nțelegi.
Te faci că știi,
Că simți, că vezi.
Mă lași, mă tragi,
Îmi vii și-mi pleci.
Alinți, lovești,
Spui doar povești.
Încerci să lupți,
Dar contra mea
Ești tu și ea
Eu…altceva.
Un punct într-un titlu înseamnă mult mai mult decât ar putea înțelege orice persoană ce nu ar fi pus acel punct. Un punct înseamnă sfârșit, început, abandon, dezamagire, fericire, renunțare, putere, slabiciune și toate la un loc făcute grămadă într-un colț de suflet în care tot ceea ce reușise să fie transformat în încredere… s-a dus. Un punct înseamnă atât de mult emoțional și atât de puțin grafic, încât nici eu n-as fi în stare să-l descriu decât atunci când cu propria-mi mână l-aș așeza pe hârtie sau în viață.
Suntem programați încă din copilărie să fugim de suferință și să ne cerem fericirea fără a înțelege că nu-i rost în a obține sau construi ceva de care nu știm să avem grijă. Respingem durerea ca pe ceva demn de dispreț fără a accepta că, în realitate, de cele mai multe ori aceasta este cheia către un nou drum spre noi. Fericirea și durerea sunt atât de asemănătoare, încât numai de le-ai cunoaște măcar o dată pe amandouă, în adevăratul lor sens, le-ai putea asemăna. Uneori însăși fericirea e durere, căci de iubești pe cel de lângă tine vei ști nu doar să-i fii, ci să-i lipsești atunci când vezi că prezența ta nu-i este spre folos. Să înțelegi că a te retrage nu e lașitate, ci curaj. Să-ți stergi din lacrimi, să te îmbărbătezi și să alegi să suferi tu o întreagă viață pentru a-i oferi celuilalt libertatea de a-și înțelege dorințele, alegerile, faptele, cuvintele.
Oamenii nu sunt păpuși. Nu vorbesc despre suflet, valori și capacități. Vorbesc despre ochi. Ochi care atunci când privesc înfurie apele, calmează furtunile, înmoaie orgolii și distrug neputințe. Oamenii sunt atât de fragili și, totuși, atât de tari, încât ar reuși cu un singur cuvânt să reducă la tăcere o întreagă lume, o lume rezumată la o singură persoană în care pui tot: speranțe, visuri, promisiuni, o lume în care brusc nu mai contează nimic în afară de tine.
Iubirea nu e sentiment! Iubirea e un cumul de reacții, frici, vorbe, fapte, gesturi ce pot înalța un om și-l pot distruge cu același zâmbet. E grijă! E grijă să nu lovești în celălalt, să nu distrugi ceea ce ți se oferă, să mângăi când știi că doare, să taci și să înghiți durerea celuilalt fără a te gândi o secundă la tine. Iubirea e putere, e dorință, însă mai mult de atât e lecție. Ea învață omul să fie demn, dar și să plece capul, să deseneze zâmbete și să culeagă lacrimi. Înseamnă tot ce poate fi mai sfânt și înălțător și se construiește asemenea celui mai complicat puzzle pe care sunt sigură că, de fapt, nimeni nu l-a deslușit vreodată cu adevărat, însă mai presus de tot… iubirea înseamnă să înțelegi că ceea ce pentru tine e puțin, pentru celălat poate fi totul.
Dacă tot e grijă, vei ști să pleci. Să înțelegi că pământul îți fuge de sub picioare pentru că nu era al tău. Că n-a fost niciodată. Să înțelegi că dacă lângă tine mai încape un altul ești la fel de inutil ca aripile unui înger ce nu mai poate zbura. Când cineva îți încape în tablou, prin cuvinte, descrieri, atingeri sau povești, doar pleacă. Sau rămâi! Dar niciodată… ce ai fost!
Să iubești e lucru mare
niciodată n-am știut
pân’ să te-ntâlnesc pe tine
și să simt cum totul duc.
Să-mi imaginez cum lumea
îmi stă toată la picioare
și că pentru totdeauna
sunt a ta înseninare!
Să iubești e lucru mare
e și patimă și dor…
fericire, îngreunare
într-un ton amețitor.
Să-ți imaginezi cum toate
se-mpletesc și despletesc
Din cununa ce din ape
numai eu pot s-o zăresc!
Să iubești e lucru mare
e răbdare, e mâhnire
pasiune și trăiri,
toate numai pentru tine.
Să-nțelegi cum ce se-ntâmplă
ti-este scris spre neschimbare
cum în mâna tremurândă
n-ai putere, ci candoare.
Să iubești e lucru mare
să accepți, să taci, să ierți
să treci peste ce e rău,
să mai stai, să mai aștepți.
Să-nțelegi cum fiecare
pentru o clipă de poveste
ar răni o lume-ntreagă
pentru ce n-a fost și este…
Să iubești e lucru mare
este luptă și speranță
este val de prețuire,
demnitate, eleganță!
Ne-a scris în stele Cineva
Că într-o zi ne vom cunoaște
Că n-ar conta nici timp, nici loc
De e târziu sau e departe.
Ne-a scris în stele Cineva
Că din a mării întunecime
Într-o noapte de tristeți
Mă vei găsi tocmai pe mine.
Ne-a scris în stele Cineva
Să așteptăm, să suferim
Că ce ni-i dat în viitor
E ca să fim, și nu să fiu.
Ne-a scris în stele Cineva
Că într-o zi voi fi a ta
Și că de ani oi căuta
Voi sta cândva de-a dreapta ta.
Cine vrea la tablă? Nimeni! Nimeni nu vrea la tablă sau nimeni cu excepția celor pentru care avem cuvinte de laudă în detrimentul copiilor care chiar și atunci când încearcă și își doresc să reușească sunt dojeniți și umiliți în fața colegilor lor.
Îmi amintesc anii de școală în care ne înghionteam unii pe alții, în funcție de materie, încurajându-l pe cel cu cele mai mari șanse de reușită să îi scape pe ceilalți. Să ne scape de parcă ieșitul la tablă ar fi fost una dintre rețetele perfecte pentru a ne strica ziua și, eventual, pentru a mai culege o descriere mizeră a incompetenței noastre de a le ști pe toate, incompetență pentru care vă rugăm să ne ,,scuzați”. Ne fofilam și speriam de ieșitul la tablă ori de câte ori ne aflam la una dintre materiile care pur și simplu nu ne atrăgeau, cum de altfel, așa a fost și pentru cel ce se presupune că a ales să predea obiectul respectiv tocmai pentru că acela i-a trezit cu adevărat interesul. Prin urmare… mie de ce trebuie să îmi placă obligatoriu materia predată de orice dascăl de-al meu? De ce nu am voie pur și simplu să particip activ la oră, să îmi doresc să acumulez informații fără să îmi doresc performanță, să încerc să respect ceea ce mi se cere fără a mă preface în culmile pasiunii?
,,Cine vrea sa iasă la tablă?” a cauzat de-a lungul anilor atâtea comportamente simulate în rândul tinerilor că la un moment dat am început să mă întreb care era de fapt factorul declanșator al acestei temeri. Mai exact, ce ne speria așa de tare încât ieșitul la tablă era de refuzat încă dinainte de a ști motivul pentru care am fi mers în fața colegilor noștri.
Spre norocul meu, care știu că nu a fost al tuturor copiilor, am avut parte de o mulțime de profesori care au reușit să ne scoată din frica aceasta nefirească de a ne exersa abilitățile în fața clasei, însă am întâlnit și profesori înaintea cărora tabla reprezenta doar un instrument cinic de exercitare a unei puteri inexistente, penibile și demne de dispreț. Pentru unii scosul la tablă era doar o altă șansă de a demonstra faptul că profesorul, marele Dumnezeu al acelei ore, era net superior amărâților din fața sa, drept urmare satisfacția majoră provenea din solicitarea celui mai puțin știutor, însă nu pentru a-l ajuta să își îmbunătățească modalitățile de utilizare a informației, ci pentru a-i demonstra încă o dată cât de bun de nimic este. Și uite așa marele profesor nu doar că lezează orice intenție a acelui copil și a celor asemenea lui de a mai ieși în fața clasei sau de a-și mai demonstra vreodată aptitudinile în fața unui public, ci conturează tuturor micilor personalități în formare din fața sa ideea conform căreia între umilință și plăcere există o conexiune aparte.
Extrem de fals! Extrem de trist! Un profesor adevărat trebuie să fie îndrumător pentru elevii săi. Trebuie să fie temelia tuturor comportamentelor demne și cinstite ale unor oameni ce poate, într-o zi, își vor dori să fie asemenea lui. Un adevărat dascăl își va încuraja elevii să împărtășească, să transfere informații, să ajute și să susțină orice demers nobil al dorinței de evoluție! Un profesor adevărat nu obosește, nu pune etichete, nu ceartă disprețuitor, nu descurajează și nu pune la colț înclinațiile unui tânăr. El e călăuză și lumină copiilor săi, el e calm și răbdător ca o gură de aer proaspăt pentru fiecare dintre elevii lui. El e bun și, totodată, sever și îi învață pe ai săi că a fi profesor înseamnă a fi un bun cunoscător al materiei sale, însă nu un ,,știe tot”. El învață la rândul său din comportamentele copiilor, privește, analizează și simte nevoile fiecăruia. El acceptă faptul că viața sa este o oază de informații pe care este dator ca în permanență să le dezvolte. El acceptă că e un om în mâinile căruia se află formarea altor oameni, iar atunci când nu poate face asta se resemnează și înțelege că locul său nu a fost niciodată la catedră!
,,Sarcina unui profesor este să stimuleze oameni aparent obișnuiți să facă un efort neobișnuit. Marea problemă nu constă în a identifica învingători, ci a îi transforma pe oamenii obișnuiți în învingători.” K. Patricia Cross
De ești un înger
În brațe te cuprind.
De ești un demon
Puternic te resping.
De ești femeie
Te-aș ține cu nesaț
De mână tremurândă
Ce caută un braț.
De ești bărbat aievea
Și pare că știi tot
Te-aș duce adânc în suflet
De unde nu te scot.
De ești un vis al nopții
Din care nu mai ies
Te-aș contura întruna
Ca poarta s-o zidesc.
De ești un gând puternic
Ce se sădește-n minte
Te-aș ține doar în mine
Să te știu din cuvinte.
De ești un călător
Ce vine-n viața mea
Te-aș primi doar o oră
Ș-apoi nu aș mai sta.
De ești doar o minciună
M-aș bucura de tine.
De ești un adevăr
Te-aș scoate din ruine.
De ești ce tre să fie
Un om în viața mea
Ți-aș zâmbi dintr-o mie
Și-ai ști că sunt a ta.
Din liniștea asurzitoare
Am încercat să scot cuvinte
Și mi-am dat seama prea târziu
Că nu-mi era deloc aminte.
Am realizat că ce voiam
Era de fapt să tac subit
Să nu mai spun nicicui, nicicând
Ce-aș fi dorit și ce-am trăit.
Am încercat s-o iau din loc
Să lupt, să stau și să mă-ntorc
Am încercat să dau lor tot
Și sa-i iubesc așa cum pot.
Am vrut să mut munții și marea
Am încercat s-adun povești
Am vrut să prețuiesc mișcarea
Dar am ales să nu mai plec.
Acum fix 24 ani am apărut într-o lume pe care nu doar că nu am ales-o, ci nici nu o cunoșteam, asemenea tuturor celorlalți, însă diferența dintre mine și mulți alții cred că a constat de fapt în disperarea de a înțelege fiecare lucru pe care îl întâlnesc în ea. Ce se întâmplă? De ce? Când? Pentru ce? Și așa m-am măcinat încă din adolescență, care nu a durat foarte mult, tot viața a avut grijă și de asta, până în momentul în care mi-am dat seama că pentru a înțelege ceea ce mă înconjoară și tot ceea ce mi se întâmplă, trebuia să fac un singur lucru: să mă cunosc pe mine! Ani de zile am privit în jurul meu diferit și eram privită ca fiind diferită pentru simplul fapt că tot ceea ce făceam, gândeam sau doream se rezuma la lucruri despre care prietenii mei nici n-ar fi îndrăznit să vorbească… fie pentru că păreau plictisitoare, fie pentru că marcau un început brusc al maturității pe care nu ar fi vrut să și-l asume la momentul acela, fie că…
,,Diferitul” ăsta totuși nu m-a speriat niciodată, ba chiar m-a făcut să îmi doresc să am grijă de tot ceea ce mă definea astfel în măsura în care cu trecerea timpului să fiu capabilă să conturez și mai bine tot ceea ce îmi doresc față de mine. Am considerat întotdeauna că sunt singura datoare față de mine, însă nu am recunoscut-o de la fel de mult timp. Am petrecut multe, eu… cu mine, până am înțeles că deși cunosc exact ceea ce mă descrie, am refuzat să văd și să admit lucruri doar dintr-un considerent pueril al opiniilor publice, am păstrat alături de mine persoane ce nu m-ar fi meritat vreodată și am îndepărtat oameni care m-ar fi iubit mai mult decât aș fi putut eu înțelege. Am citit, am ascultat, am văzut, am respirat, am atins lucruri care încetul cu încetul m-au condus în cea mai grea perioadă a vieții mele și nu o dată, ci de două ori, însă de fiecare dată am găsit puterea să lupt tocmai pentru că eram diferită și nu concepeam a mă pierde. În fond… pe cine ai, dacă nu pe tine?
Printre toți oamenii care mi-au fost alături de-a lungul timpului, la bine și la rău, am învățat că cei care m-au iubit cel mai mult au dat cu mine de pereți fix când aveam pretenția să fiu cea mai răzgâiată. Și bine mi-au făcut! Am înțeles astfel că tot ceea ce se petrecea cu mine era o prevestire a unor alte experiențe pe care aveam să le primesc și am înțeles că fiecare dintre acestea, oricât de amare sau dulci ar fi fost, m-au dus întotdeauna la mai bine!
Cine pleacă, să plece! Cine rămâne, să rămână! Asta am învățat eu cel mai mult, mai ales în anul precedent acestei zile! Am învățat că oamenii de care sunt nevoită să mă rog sunt oameni slabi, lipsiți de nuanțe ce se oglindesc în propriile lacrimi și neajunsuri, am învățat că oamenii avari sunt demni de indiferență și dispreț și că tot ceea ce nu au a dispărut tocmai din cauza neîndestulării lor, am învățat că cei ce lasă totul pentru mine, indiferent de oră sau situație sunt puțini, dar sunt cei mai buni și mi-i știu de-o viață, fie că i-am cunoscut abia acum.
Oamenii care ne iubesc sunt de fapt dintotdeauna lângă noi, iar noi, asemenea, lângă ei, fără ca măcar să știm asta. Oamenii aceia, despre care vorbesc, sunt cei ce nu îmi stau niciodată în față pentru a mă aplauda, ci în spate pentru a mă prinde. Sunt cei ce nu caută să mă ridice întotdeauna, ci îmi înțeleg și neputințele așezându-se lângă mine și căutând soluții. Acei oameni… sunt mai presus de toți cei ce-mi cunosc limitele, ce știu și simt cât pot duce și ce anume pot duce pentru ei.
Mai mult ca niciodată, anul ăsta am fost a mea! M-am iubit, mi-am dat timp să înțeleg, mi-am oferit răbdare și m-am împins de la spate când mi-a fost mai greu. Am încetat să mai cer și să aștept. Am încetat să mă rog pentru ceea ce-mi doream și am început să mulțumesc și ce este cel mai important este că atunci când am făcut toate lucrurile astea despre care credeam că-mi vor înfrâna drumul anevoios către fericire… am primit. Am primit mai mult și mai multe decât credeam vreodată că aș fi avut nevoie. Am primit lucruri la care nici nu aș fi îndrăznit să visez vreodată. Am primit oameni, prieteni atât de frumoși, încât am știut că undeva, acolo sus, o stea sclipește pentru mine. Am primit o stea, ce cu siguranță a fost dintotdeauna doar a mea… o lumină ce nu doar că mi-a încălzit sufletul, ci mi-a arătat tot ceea ce am ignorat conștient sau nu toată viața mea. Am primit, însă de acum e rândul meu să dăruiesc…
Mulțumesc!
,,Toate trec și se petrec!” mi-a spus odată cineva despre care am promis încă din copilărie că am să încep să vorbesc atunci când îi voi înțelege vorbele suficient de bine încât să le pot așterne pe hârtie așa cum merită! Nimic nu se pierde, totul se transformă în ceea ce alegem să rezumăm la finalul oricărei experiențe. Tot ceea ce întâlnim, bun sau rău, se întâmplă ca o filă din jurnalul vieții noastre să se umple cu o nouă reușită. Întotdeauna este vorba despre o victorie! Întotdeauna vom primi ceva nou de care ne vom bucura atât cât providența va considera că merităm ori, mai exact,„ până când va considera că suntem apți pentru o nouă lecție.
Am învățat că nu trebuie să caut binele sau răul în toate, că printre nervi, frustrări, râsete și nebunie trebuie să găsesc asumarea fiecărui moment pe care îl trăiesc. Am învățat că tot ceea ce ni se întâmplă este rodul deciziilor noastre, fapt pentru care nimeni, dar nimeni în lumea asta, în afară de noi, nu ne este dator cu nimic. Suntem singurii presupuși a ne desena zâmbetele și a ne șterge lacrimile. Suntem singurii responsabili în a rămâne sau pleca din locurile ce ne dor, ne cinstesc, ne bucură sau ne umilesc. Suntem singurii în mâinile cărora stă fericirea atâta vreme cât înțelegem cât de important este să o primim în viața noastră.
Orice trăire, emoție sau sentiment, orice întâmplare, eșec sau dezamăgire are loc în viața fiecăruia ca un semn pentru ceva mult mai bun pe care abia la acel moment suntem pregătiți să îl apreciem. Tot ceea ce primim de-a gata din partea destinului este de fapt o adiere fină a unui viitor a cărui direcție depinde doar de noi.
Toate trec și se petrec, tocmai de aceea am învățat că atunci când lumea mea se oprește fără a mă lăsa să pășesc înaintea tuturor este momentul să plec! Am înțeles că ceea ce primesc nu se va valorifica niciodată de nu voi ști cum să am grijă de fiecare șansă. Am simțit pe propria-mi piele că nu oamenii sunt cei ce trebuie să se schimbe pentru noi, căci în mâinile noastre stă alegerea. Am trăit, am simțit și m-am îndestulat cu fiecare experiență căutând întotdeauna învățătura ce-mi va permite ca următoarea etapă să-mi fie cu mult mai plăcută. Am simțit, am trăit și nu m-am mulțumit niciodată cu ceea ce am tocmai pentru că știu câte mai sunt de învățat. Am trăit și am lăsat să se petreacă fiecare eveniment ce mi-a mângâiat sufletul sau a creat cicatrici adânci asupra mea.
Am simțit și am încetat să aștept, căci tot ceea ce mi-a fost dat a ajuns la mine la momentul potrivit, iar pentru asta îți mulțumesc.
Aspirăm de mici la iubiri ideale pe care nici măcar nu suntem în stare să le definim. Ne dorim tot soiul de sentimente de care nici măcar nu știm dacă suntem capabili, însă ne încântă poveștile savuroase ale oamenilor din jurul nostru. Vrem să fim mari pentru a ne bucura de independență fără a înțelege că odată cu trecerea anilor ne pierdem mai mult ca oricând orice control asupra înțelesului noțiunii de iubire.
Și până la urmă? Ce poate fi iubirea? În niciun caz ceva ce ai putea înțelege la fel cum o fac eu, la fel cum a făcut-o bunica ta, mama mea sau orice altă femeie din lume. Iubirea este atât de captivantă încât nici măcar nu te lasă să o înțelegi, ci pur și simplu ți se întâmplă. Iubirea îți demonstrează de fapt cum este să respiri, ce înseamnă să iei o gură mare de aer care să-ți umple pieptul și să te facă să simți că tot ceea ce este în jurul tău se transformă într-o cunună de zâmbete în timp ce soarta îți surâde. Iubirea este atata sprijin, suferință, intensitate și devotament încât nu oricine poate face față. E un război plin de pasiune în care singurele arme sunt reprezentate de mâinile și cuvintele noastre. De tot ceea ce promitem și facem, de tot ceea ce dezamăgim și reparăm, de tot ceea ce înseamnă iertare și alinare. Iubirea este de fapt un amalgam de trăiri pe care le căutăm toată viața și pe care ne păcălim neîncetat că le înțelegem până în momentul în care o întâlnim cu adevărat și suntem atât de prinși în mrejele sale încât uităm să o recunoaștem.
Spunem mereu ,,pe tine te-am iubit cu adevărat” fără să fim pătrunși de însemnătatea cuvintelor noastre și fără să înțelegem că fiecare om vine ca o poveste tumultoasă însoțită de o morală puternică la final. Spunem ,,n-am să te uit niciodată” fără să cunoaștem faptul că orice final este de fapt o dovadă a rolului sancționator al destinelor noastre ce ne pregătește și ne face tot mai iscusiți în a dărui iubirea.
Iubirea este! Ea există pur și simplu! Neîncetat, necondiționat, neîngrădită de frici și nesiguranță. Iubirea este ceva ce va veni abia când nu vei aștepta, este un sentiment ce te va însoți întreaga-ți viață asemenea unei umbre pe care nu credeai că o vei putea duce.
Iubirea e dor, e patimă și foc…
Acasă nu mai e acasă atunci când simți că treci pragul unei uși pentru că trebuie, pentru că ești nevoit, ci nu pentru că dincolo de ușa aceea se află o oază de liniște și iubire. Acasă nu este pur și simplu încăperea în care îți arunci seara hainele și îți verși nemulțumirile de peste zi…acasă e căldură! Acasă e magie! Acasă e un univers aparte în care fantasticul funcționează doar asupra celor ce știu să se bucure de el! Acasă e un cuib în care de multe ori ne prindem de dragul vremurilor apuse…acasă e amintire, ură sau dor. E ceva mai mult decât pot unii dintre noi înțelege și ceva total diferit în ochii unui om ce a uitat demult să se mulțumească pe el, în ochii unui om ce deschide seara o ușă îngreunată de frustrări și care dimineața pleacă simțindu-se eliberat din propria-i fortăreață.
Acasă ar trebui să ne fie aroma unor îmbrățișări, fericirea unor trăiri, adunarea unor momente, construirea unor visuri, acasă ar trebui să fie pătura moale ce alintă rănile adânci ale societății, ar trebui să fie suspin și afecțiune, război și pace, luptă și destin.
Când acasă nu mai e acasă…te lupți cu tine și cu propria lașitate, te minți că va fi bine doar ca să mai stai puțin, te rogi de propria-ți soartă să-ți arate de ce ai ajuns un simplu obiect de decor al propriului peisaj și rămâi între pereți ce te strâng tot mai tare până la ultima suflare.
Când acasă nu mai e acasă te storci singur de substanță, te îmbibi cu veninul propriilor regrete, te lași purtat de ura față de drumul pe care doar tu l-ai fi putut schimba, căci acasă nu mai era demult acasă, însă alegeai mereu să rămâi în timp ce inima-ți rătăcea departe de tot ceea ce nu voiai să accepți.
Acum poți pleca. Acasă nu este un loc, acasă ești tu!
În țara lui doi lei nu mai contează nimic. Ne plângem că ne pleacă tinerii, dar transformăm totul într-un teatru prost care ne știrbește și cele mai mici speranțe de a păstra rădăcinile de aici. Ne facem meseriile, profesiile cu indiferență, cu gândul la leafă fără a realiza că dincolo de ziua de salariu stau multe alte lucruri ce ne opresc de fapt din a câștiga mai mult. Cerem a prost laude pentru hârtii colorate și imprimate ce atestă niște valori pe care le-am alungat încă din primii ani de facultate, facultate pe care majoritatea oamenilor o aleg pentru că pare că promite un salariu bun și o carieră, nu pentru că reprezintă o pasiune, un țel. Luăm totul pe dos și ne gândim penibil la glorie când în josnicia noastră ne promitem an de an că vom termina studiile cu bine, nu bine!
Am știut de mică ce facultate vreau să urmez și am fost speriată de gurile lumii ce îmi induceau că de nu intru la stat voi avea un viitor pierdut. Eram îndoctrinată că privatul e așa, un fel de loc în care intri deștept și ieși spălat pe creier, lipsit de interese și cu un viitor sortit eșecului. Și am intrat! Nu întâmplător, nu pentru că nu am avut opțiuni, nu pentru că voiam de la început așa sau nu. Pur și simplu, că am intrat! Pur și simplu pentru că am fost mereu lăsată să aleg ce simt că e bine sau nu pentru mine, că mi-am asumat dintotdeauna alegerile bune sau proaste, că am înțeles că totul se plătește, dar și că tot binele se întoarce. După asta, am început să fiu bombardată cu alte idei. De intri la drept… TREBUIE să te asiguri că finalitatea studiilor tale se măsoară în susținerea și promovarea unui examen de intrare în profesie care îți va schimba statutul de jurist într-unul mai bine definit: avocat, procuror, notar etc. Și iar nu am făcut-o! Am încercat de dragul experienței, de dragul meu de a mă convinge că nu e ceea ce-mi doresc, fără a mișca un deget pentru asta! Mi-am dovedit încă o dată că fericirea mea nu este așa cum o văd ceilalți, ci eu! Mi-am dovedit că fericirea mea stă în zâmbetele copiilor mei, a fiecărui elev, a fiecărui om pe care l-am ajutat vreodată să își clădească viitorul, a fiecărei bătăi în ușă și a fiecărui ,,Doamna, vă iubim!”, a fiecărui articol scris aici, a fiecărui articol cu tematică juridică sau a fiecărui proiect în sfera ce definește de fapt profesia mea de bază! De fapt, fericirea mea înseamnă mulțumirea de sine, împăcarea cu mine și energia de a face mereu mai mult, mai bine și mai frumos!
De ce facem asta? Adică… de ce ne îndrumăm tinerii, copiii, prietenii să meargă în locuri de renume pentru a deveni profesioniști, în loc să îi îndrumăm să învețe, să aprofundeze orice, de oriunde pentru a avea capacitatea de a transforma ei orice loc în care merg într-unul sfințit? De ce rămânem mereu în umbra unor instituții și a unor teancuri de hârtii în loc să dovedim prin fapte ceea ce putem face? De ce ne desconsiderăm acceptând faptul că întreaga noastră muncă, anii din școală, liceu, facultate și nu numai se măsoară toate prin prisma unei certificări?
Mi-aș fi dorit să vedem mai departe de atât, să înțelegem că indiferent de ceea ce facem va deveni neprețuit atâta vreme cât este făcut cu dragoste, mi-aș fi dorit ca atunci când am deschis ochii în jurul meu ca adult, nu ca adolescent, să nu îmi fie scârbă și teamă totodată de locurile în care pășesc, să nu plec de acasă pregătindu-mă pentru un eventual conflict, să nu mă întristez gândindu-mă că oricât de frumoasă mi-ar fi dimineața cineva are să mi-o strice. Mi-aș fi dorit de fapt să ne pese naibii de ceva și să privim dincolo de pereții înguști ai camerei în care ne-am închis când ne-am lăsat conduși de alții! Mi-aș fi dorit să ne iubim, să ne înțelegem și cel mai mult… să simțim unii pentru alții mai mult decât frica de a otrăvi din nou!
Mi-aș dori să facem lucrurile bine, să lăsăm amprente în orice spațiu al existenței noastre, să dovedim că visurile noastre merg cu mult mai departe decât au reușit alții să le ducă, să arătam că alegerile noastre pot fi mult mai bine creionate cu inima decât cu obligativitatea respectării unor conduite învechite. Mi-aș dori să construim, să valorificăm tot ce este deja cunoscut altfel, să fim capabili de a demonstra că deciziile noastre pot schimba destine doar atunci când ne schimbă propria viață.
Eu mi-aș dori, dar mulți sunt prea departe!
Când n-ai încredere în ei…
privește în oglindă
Acolo este cineva
de mână să te prindă.
Când simți că totul merge prost…
Apucă-te de braț
Aruncă-te în fața vieții
cu mult mai mult nesaț.
De te vei plânge-n întuneric…
nimic nu va fi bine
De-ți amintești anii dureri
vei fi scârbit de tine
De vei avea curaj să lupți
vei găsi fericirea
De vei rămâne în genunchi
vei ști doar prigonirea.
Căci soarta nu te va ierta…
Destinul nu-ți surâde!
Când tu în loc să îl înfrunți
rămâi pierdut de lume.
E și așa greu tot ce se întâmplă. Orice eveniment necunoscut pe care omul nu îl poate mânui cu simplitate este apăsător. Nu e de parcă acum câteva luni bune am fi stat toți contemplând la cum ar fi dacă ne-ar lovi o situație precum cea actuală și majoritatea lucrurilor din viața noastră se vor muta în online. Nu voiam noi tehnologie? Nu ne bucuram de orice nouă oportunitate de a mai arunca o activitate în acest sector miraculos salvator de timp? Acum avem toate astea din plin! Cam totul e online, toți am încercat să ne vârâm munca, pasiunile, încercările de a rămâne la suprafața în zona aceasta, însă nu am realizat și cât de greu va fi să stăpânim unele lucruri. Dacă nu suntem pregătiți pentru lucruri banale, cum ar fi să ne asigurăm că în țara asta nu mai există oameni ce stau în întuneric odată cu lăsarea serii sau o rată de abandon școlar enormă și multe altele, oare suntem în stare să mutăm efectiv educația în online? Ideea articolului de astăzi nu este să vorbesc despre cum, ce, unde, spre ce ar trebui condus, ci despre modul în care noi, profesorii, ar trebui să ne susținem elevii care au avut oricum destul de încasat odată cu începerea acestei pandemii.
Dacă la începutul orelor online totul era despre ,,nu facem mare lucru”, acum totul este despre ,,avem zeci de exerciții și teme de pe o zi pe alta”. Așa, și asta mă ajută pe mine să fiu un îndrumător bun? Să arunc tone de responsabilități și aplicații în fața unor elevi dezorientați? Să dau teme pe care să trântesc apoi niște note fără să explic copiilor ce au greșit și cum ar fi trebui să abordeze de fapt situația respectivă? Evident, aceasta nu este o situație generală, însă mi se pare o dovadă de lașitate enormă să credem că ceea ce se întâmplă acum în sfera educației este o ocazie bună să aruncăm tone de mâncare pe foc în timp ce ne jucăm de-a predatul. Să pretindem că nu știm să folosim tehnologia și atât se poate, să dăm teme. Ce credeți? Nici elevii nu știu materia noastră, de aceea sunt la școală, iar profesorul are pretenția ca elevul său să învețe ceea ce i s-a predat. Atunci… să învețe și profesorul să folosească orice instrumente necesare pentru a se asigura de eficiența muncii sale.
Ce vreau eu să spun este că suntem triști, lași, nepregătiți și că ne aruncăm frustrările în capul unor tineri care, la început de drum, oricum nu știu încotro s-o apuce. Criticăm fără să oferim un exemplu, aruncăm cu vorbe ce cântăresc în sufletul unor elevi care, deși încearcă, sunt mereu etichetați de proprii dascăli care ar fi trebuit să îi încurajeze, să le susțină opiniile, să îi ajute să se dezvolte, să aibă o personalitate conturată!
Curat! Nu se poate să gândim curat? Nu se poate ca atunci când ceva este greșit să sugerăm cum ar fi fost bine și să apreciem orice viitor progres? Pași mici, dar siguri! Nu mai tăiați aripile a generații întregi. Nu mai rămâneți în sistem dacă elevii nu reprezintă pentru voi nimic mai mult decât o altă serie de indivizi ce vă trec prin mână și de care nu vă pasă. Nu mai descurajați evoluția. Nu vă mai mirați de respingerea și indiferența elevilor față de școală dacă voi înșivă sunteți scârbiți de modul în care activitatea voastră se desfășoară. Dacă faceți asta, mai bine pur și simplu…NU MAI!
Profesorul ar trebui să fie amintirea frumoasă a unui început de drum, nu trauma din spatele unor cuvinte ce au smuls aripile unor fluturi!
Îmi pare bine. Sunt tu, nu ne-am văzut demult. De fapt, nu m-ai lăsat să mă apropii de tine nici chiar atunci când știai că ai nevoie de mine. Mi-a fost dor, poate și ție, de aceea ai venit acum umil în fața mea. Ți-am lipsit? De ți-am lipsit de ce nu ți-a păsat până acum? De ce ai descuiat milioane de uși de-a lungul anilor, iar pe mine m-ai uitat în întuneric? De ce ai dat din tine tot ce era mai bun ca să câștigi zâmbete ale unor oameni pe care nici nu îi cunoști? Cu noi cum a rămas? Cum a rămas cu mine care ți-am fost alături ori de câte ori oamenii ți-au întors spatele? M-ai dat uitării…pur și simplu…te-ai simțit puternic și ți-ai îndreptat toată această putere doar către a-i face pe alții fericiți. Te-ai simțit bine văzându-ți apreciate toate eforturile și ai uitat că-n tine eu plângeam de dorul tău. Te-ai simțit eliberat de cuvinte false, reci, amare ale unor oameni ce n-au adus nimic în drumul tău și m-ai lăsat să plâng, țipând după tine să-mi acorzi măcar o clipă. Te-ai simțit erou câștigând bătăliile altora în timp ce pe noi…tu singur ne-ai învins.
Am așteptat de multă vreme să îți dai seama că ne-am înstrăinat prea mult, ca am nevoie de timp cu tine ca să îți mai fiu alături. Am vrut și am sperat neîncetat că te vei opri și pentru noi încercând să găsești măcar câteva minute în care să vezi dacă sunt bine, să mă întrebi ce m-ar face fericit, să vezi dacă-ți mai pot da putere când tot ceea ce faci este să consumi energii pe care nici în ruptul capului nu vrei să le încarci crezând că toate resursele noastre sunt nelimitate.
Bună, sunt tu! Am obosit! Îți dau, te iubesc, mi-e dor, te susțin, te iert, înțeleg, dar tu…ai uitat demult de mine! Îți dau ce vrei din mine, mă topesc, mă adun, mă fac mic sau mare în fața tuturor, dar pentru asta, înainte de toate, dă-ne timp. Alege întâi timpul nostru, căci fericirea ta mă va face etern puternic și-ți voi deschide drumuri infinite. Alege întâi liniștea noastră și-ți voi da mări de speranță în drumurile tale. Alege să ne respectăm pe noi și să ne facem respectați întâi de toate și-ți voi aduce râuri de miere la picioare. Alege-ne pe noi înainte să faci loc oricui în viața ta și vei avea putere să treci peste orice.
Bună, sunt tu! Știu că de azi ne-am regăsit!
Mă uit în jurul meu și realizez din ce în ce mai mult cât de multe amprente lasă anii asupra fiecărei generații. Preocuparea tinerilor pentru educație nu mai este nicidecum aceeași ca atunci când eu mă aflam la început de drum. Motivația lipsește cu desăvârșire și este înlocuită de cele mai multe ori de acțiuni realizate pentru evitarea conflictelor cu părinții, pentru obținerea unei diplome strict în ,,asigurarea” unui viitor loc de muncă sau pentru a obține diferite avantaje din partea celor ce susțin procesul acestora de dezvoltare. De ce nu mai iubesc elevii școala? Unde se frânge interesul acestora pentru actul educativ? Ei bine, în opinia mea acest fapt presupune analizarea unei multitudini de problematici care de cele mai multe ori rezidă în lipsa preocupării părinților sau reprezentanților copiilor față de procesul evolutiv al copiilor lor. Părinții de astăzi sunt ocupați, nu știu dacă într-adevăr mai ocupați decât au fost ai noștri, însă de cele mai multe ori se pierd în teancul de ,,obligații profesionale” și se solicită excesiv, astfel încât în momentul în care ajung acasă sunt secați de energia necesară de a mai petrece timp și pentru evaluarea performanțelor educaționale ale copilului.
Puțini sunt oamenii care înțeleg faptul că nașterea unui copil nu este ceva ,,normal pentru existența unei familii”, ci este ceva firesc, dar acest lucru doar în ipoteza în care părinții conștientizează responsabilitatea enormă a unui astfel de eveniment în viața lor.
,,Ce te chinui atât? Lasă-l în pace, copilul crește și singur!”. Sigur că da, crește privind împrejur și realizând că este singur și că trebuie să găsească soluții la tot ceea ce i se întâmplă fără a deranja prea tare părintele veșnic obosit care dă ochii peste cap atunci când este solicitat. Normal, crește, dar fizic și poate nici așa prea armonios, în cazul în care nu are posibilitatea de a fi învățat care ar fi pașii către o evoluție fizică adecvată vârstei sale, iar această listă ar putea să continue pe zeci de pagini, însă nu doar acest aspect contribuie la construirea subiectului nostru.
Revenind, educația în zilele de astăzi reprezintă, din păcate, un ,,obiect” îndesat în programul unui tânăr, nu pentru că părintele înțelege neapărat importanța acesteia, ci pentru că ,,așa trebuie” și, mai mult decât atât, oferă adulților posibilitatea de a scăpa de grija copilului măcar pentru câteva ore.
Copiii de astăzi sunt lezați de toți cei ce nu știu să povestească frumos școala, sunt speriați de evidențierea etapelor mai complicate și amenințați permanent cu o nereușită în viață anticipată încă din momentul primilor pași făcuți în curtea instituției. Uitați să istorisiți copiilor frumusețea relațiilor dintre profesori și elevi, uitați să le povestiți despre cum cei mai frumoși ani ai tinereții noastre sunt, de fapt, la școală, locul în care creăm prietenii, conexiuni cu oameni noi și dobândim cunoștințe pentru buna și permanenta noastră evoluție.
,,Lasă, mamă, mergi acolo, îți iei notițele și vii acasă. Apoi îți iei notele de care ai nevoie și altceva nu te mai interesează.” Serios? Adică asta este ceea ce trebuie să înțeleagă el despre responsabilitatea față de sine și despre respectul față de munca proprie și a altor oameni? Totul, chiar totul în această viață este despre a ne obține îndeplinirea obiectivelor? De ce nu explicați elevilor faptul că profesorii, colegii, doamnele de serviciu, asistentele, directorii, bibliotecara și toți ceilalți ai școlii sunt piese de puzzle independente în drumul lor către un viitor curat, demn și limpede? De ce nu le povestiți cât de frumos era să îți admiri profesorii, să știi câte ceva despre viața lor, să fie aproape de voi și să primiți sfaturi de la aceștia? De ce nu le povestiți despre lacrimile despărțirii de doamna învățătoare și despre vizitele făcute acesteia pe tot parcursul școlii generale? De ce nu le povestiți urletele de bucurie de la aruncarea tocăi și despre emoțiile trecerii într-o nouă etapă? Nu am să uit niciodată numele profesorilor mei, modul lor de a vorbi, de a gesticula, de a ne certa elegant, de a ne mângâia cu vorbe pe care poate atunci nu le înțelegeam așa de bine. Nu am să uit cât de fericită eram atunci când peste ani profesorii mă recunoșteau și îmi dădeau ocazia ca printr-un dialog scurt și frumos să retrăiesc cele mai intense momente ale dezvoltării mele educaționale.
În viziunea mea și mai departe de aceasta, în sufletul meu, profesorul va fi mereu entitatea ce va reuși să dăinuie în infinit fără a ști exact unde se vor sfârși sfaturile sale, rămâne amintirea unor reușite, ambiția îndreptării unor eșecuri, modelul de conduită și loialitate, imaginea transparentă a viitorului pe care dacă îl înțelegi, îl poți prinde de mână.
Știu… așa cum abordarea tinerilor de astăzi este diferită față de modul nostru de a privi educația înainte, așa există și o mulțime în care cadrele didactice au condus la îndepărtarea elevului de studiu, însă despre asta, promit că am să povestesc într-un articol viitor…
The biggest gratitude i can give to my teachers is to keep themselves in my memory and soul forever!
Așteptările sunt cele care, în majoritatea cazurilor, conduc la dezamăgiri, iar dezamăgirile sunt cele care dor cu adevărat, ci nu neapărat situațiile cu care ne confruntăm.
Tindem să aspirăm către normal, însă ne pierdem adesea în valurile propriilor visuri și uităm cum firescul nostru se poate pierde în egoismul, lașitatea și indiferența altora. Ne este greu să trăim singuri și căutăm să ne apropiem de cei ce ne înconjoară, de multe ori, fără a ne întreba dacă eforturile spiritului nostru sunt pe deplin meritate.
Știu, am mai spus-o, însă insist asupra unui fapt despre care eu cred că ar vindeca milioane de suflete dacă lumea ar înțelege că liniștea interioară și pacea cu ceilalți nu vine din încercarea disperată de a mulțumi mereu pe alții sau de a fi pe placul lor, ci din capacitatea de a ne asuma că suntem atât de diferiți încât mulți dintre noi nu vom putea sta niciodată pe același drum fără să ne ciocnim dureros unul de altul.
Sufletul omului este asemenea unui copac, are atâta nevoie de iubire din partea a tot ceea ce îl înconjoară pentru a fi armonios, de atâta protecție pentru a nu se usca, însă uneori chiar natura, prin trăsnetele sale transformă-n scrum trunchiul pomului sau îi îneacă inima cu ploile sale abundente lăsându-l să putrezească.
Ceea ce vreau să spun este că fericirea noastră nu stă doar în bucuriile mici sau mari ale vieții, ci și în puterea de a înțelege când este momentul să te dai la o parte din calea unor oameni ce nu îți citesc inima, ce nu îți apreciază sufletul, ce nu îți cântă bucuria, nu îți leagănă tristețea și, mai presus de toate, pe care nu îi poți face fericiți indiferent de ceea ce ai face.
Happiness is not always about being a winner, it is about being wise and quit anything hurts you!
Scuză-mă că îndrăznesc, dar nu. Clar nu! Dintr-un dialog ca acesta se desprind din start extrem de multe probleme, însă cele mai mari, cel puțin din punctul meu de vedere, sunt următoarele:
1. Muncim pentru noi. Munca nu trebuie să fie percepută de un copil ca fiind o activitate dependentă de a satisface nevoile, dorințele altcuiva. NU! Ci pe ale noastre. Faptul că ne asumăm întreținerea, sprijinirea altor persoane față de care suntem sau nu ,,datori” moral, asta este cu totul altceva. Copilul poate fi privit ca cel mai crud pom din inima pădurii care are în permanență nevoie de soare, apă, pământ, însă toate porționate în așa fel încât să le poată duce fără a deveni dăunătoare. El are nevoie să înțeleagă că ești acolo, într-adevăr, pentru el! Pentru a-l îngriji, proteja, însă aceste necesități de a se dezvolta sunt extrem de diferite față de ceea ce înseamnă ghidarea acestuia către un viitor profesional sau către descoperirea adevăratelor pasiuni. Iubirea nu înseamnă îndoctrinare. Nu înseamnă să induci copilului dorința de a fi ceea ce tu nu ai reușit să fii. Iubirea înseamna acceptare, înseamnă capacitatea de a privi copilul din umbră și de a observa ceea ce-l atrage, misiunea ta fiind ca mai apoi să-l conduci către activități ce l-ar putea ajuta să înțeleagă dacă acea activitate este ceva ce îi place cu adevărat sau doar o sclipire de moment. Iubirea înseamnă să înțeleg ca părinte că puiul de om are nevoie să fie întrebat dacă își dorește sau nu să facă cine știe ce cursuri, clase, sporturi. Iubirea înseamnă grija față de dezvoltarea armonioasă a copilului, față de crearea unui psihic sănătos, armonios, capabil să înțeleagă diferența între bine și rău, între acceptare și refuz, între obligații și drepturi, între libertate și limite.
2. Copilul trebuie să devină ceea ce nu ai putut tu? Adică eșecurile tale trebuie să fie spulberate de copilul tău pentru a-ți șterge tu rămășițele de frustrare din suflet? În niciun caz! Un părinte responsabil este lângă copilul său pentru a-i susține posibilele talente, pentru a-l ajuta să descopere lucruri noi, activități care i-ar putea face plăcere sau, cine știe, din care ar putea face performanță. Am auzit de prea multe ori elevi care-mi spuneau cu lacrimi în ochi că doresc să intre la un liceu sau la o facultate anume doar pentru a nu-și dezamagi părinții. Elevi care se judecă pentru că părinții le-au indus o dorință obsesivă de comparare cu cel ce a obținut note mai mari, pentru că întotdeauna au fost puși în umbra nemulțumirilor de sine ale propiilor părinți. Nimic din ceea ce nu este făcut cu dragoste, nu va ieși bine! Nimic din ceea ce este realizat din obligație, rușine, respect față de altul, nu va aduce succes!
Călăuziți-vă copiii către o lume proprie, către o personalitate puternică, învățață-i să aibă simțul identității, ci nu să aspire la îndeplinirea planurilor altora, căci cei ce trăiesc pentru alții vor fi întotdeauna cei ce vor respinge iubirea față de sine, față de viață, societate, natură.
In the end…who am i if i do not know what i feel, what i need?
Iubesc să călătoresc și chiar dacă știu că mai am multe de văzut și de explorat pot spune că sunt din ce în ce mai îndrăgostită de tot ceea ce presupune această activitate. Grecia a rămas de-a lungul anilor una dintre puținele destinații pe care le-am vizitat intens, deși nu sunt tocmai o împătimită a vizitelor repetate în aceeași țară, tocmai pe motiv că am multe de bifat pe lista personală de dorințe. Totuși, Grecia m-a convins de fiecare dată să revin. Contexul nebuniei generate de pandemia Covid 19 m-a făcut însă ca în acest an să renunț la orice fel de călătorie în străinătate, acest lucru fiind datorat nu neapărat grijii față de mine, ci a celei față de persoanele dragi, dar asta este altă poveste. Prin urmare, vara aceasta am explorat litoralul românesc mai mult decât am făcut-o vreodată până acum, iar din vorbă în vorbă cu diverse cunoștințe am aflat despre plaja Cochilia- Tuzla.
Trebuie să recunosc faptul că pozele pe care le-am văzut pe site-ul lor sunt spectaculoase (www.cochilia.ro), însă nu m-au atras nici pe jumătate ca cele făcute de o persoană dragă mie care mi-a și povestit ulterior despre acest loc pe care am plănuit din start să nu îl ratez în următoarea ,,fugă” la mare.
Așadar, haideți să vă relatez câteva dintre cele mai importante aspecte de care trebuie să țineți cont dacă doriți să ajungeți aici. O să trec peste partea cu modalitatea de a găsi plaja, întrucât GPS-ul este cel mai bun prieten al călătorului, însă o să insist puțin asupra faptul că drumul până la plajă nu este nicidecum imposibil de parcurs, așa cum am avut neplăcerea să citesc pe ici colo. Este într-adevăr un drum neasfaltat, cu pietre, însă nu necesită sub nicio formă parcurgerea cu ajutorul unei mașini 4X4 sau mai știu eu ce, iar această porțiune de drum este una destul de scurtă ce vă va scoate ulterior în zona unde va trebui să și parcați, urmând a merge apoi la pas 2-3 minuțele. Plaja Cochilia este ultima plajă, cum priviți înainte, din momentul în care ajungeți și este extrem de frumos amenajată, însă nu pot să nu menționez faptul că toate celelalte plaje, pentru că nu am știut că e ultima, le-am luat la rând pe toate, erau foarte curate și bine îngrijite.
Revenind, plaja Cochilia vă va întâmpina cu niște perne extrem de confortabile ce țin locul cu grație oricărui șezlong din lumea asta, jur că simțeam că stau pe un nor și înainte de asta mi se părea că expresia de față este ridicolă. Umbrelele sunt în stare perfectă, nisipul este fin, nu sunt pietre sau scoici care să vă înțepe, iar domnii și doamnele care aveau în grijă plaja strângeau în permanență orice urmă de alge, paie etc.
În afara ,,norișorilor” și a umbreluțelor veți găsi pe plajă o mulțime de alte obiecte decorative pe care le puteți folosi nu doar pentru a face niște poze superbe, ci și pentru a vă relaxa și mai tare, și anume: leagăne, o canapea realizată cu ajutorul unei bărcuțe, măsuțe și vaze înfrumusețate cu buchețele de lavandă și altele.
Pentru momentele în care vreți să vă răcoriți, și aici nu mă refer la apă, pentru că acolo voi ajunge puțin mai târziu, aveți la dispoziție un Beach Bar cu o terasă drăguță, dar și alte magazine, mini-restaurante unde puteți mânca sau de unde puteți lua ceva de ,,ronțăit”. Prețurile sunt foarte accesibile, iar oamenii de acolo sunt foarte politicoși, zâmbăreți și gata să vă prezinte tot ceea ce au în meniu.
Un alt aspect destul de important este faptul că pentru a merge pe această plaja este nevoie de rezervare! O puteți face foarte ușor, online, pe site-ul lor. În urma rezervării veți primi un e-mail de confirmare ca totul să fie sigur pentru dumneavoastră, iar când ajungeți vă alegeți un loc și precizați numele domnilor de acolo. Costul este de 100 lei de persoană pentru o zi întreagă (spun o zi întreagă pentru că o să vă povestesc în curând și despre cum, în condiții de maximă bătaie de joc, există plaje care, mai nou, îți asigură șezlongul doar atâta vreme cât ești prin preajmă, deci dacă vrei să pleci să mănânci sau orice altceva, adio, plătești iar…). Totuși, știu că la un moment dat a venit un domn cu fiul său și au reușit să găsească un loc, deși nu aveau rezervare, însă de ce să riscați să faceți drumul degeaba? Țin să menționez că aici distanțarea socială este respectată în adevăratul sens al cuvântului, iar liniștea și peisajul vă vor face să vă simțiți măcar pentru câteva minute ca în Grecia, sau ca într-un loc din România pe care merită să-l iubim! Până la urmă de ce să apreciem doar locurile altora? În fine.
Un alt lucru care mi s-a părut interesant și despre care am auzit multe discuții este accesul câinilor pe plajă. Nu știu dacă pentru acest lucru există sau nu vreun cost suplimentar, deși nu cred, însă am văzut vreo două persoane cu cățeluși pe plajă, desigur ținuți corespunzător, fapt care pe mine nu mă deranjează deloc atâta timp cât cățelușii sunt simpatici, prietenoși și își văd de treaba lor ca și mine.
Nu în ultimul rând, vreau să vă dau câteva detalii despre intrarea în mare și despre aspectul acesteia, căci sunt de părere că reprezintă un punct forte al unei astfel de alegeri, doar de-aia mergem la mare, de bronzat mă pot bronza aproape oriunde. So… intrarea în apă nu este foarte lentă, dar nici exagerat de bruscă, după 2-3 pași apa ajunge până la nivelul genunchilor, ceea ce mi se pare destul de ok. Am observat că în zona aceea apa este foarte liniștită, spre deosebire de alte plaje unde marea e veșnic agitată. Într-adevăr sunt destul de multe alge, dar după ce mergi puțin mai mult situația este destul de ok. Oricum, în comparație cu toate cele de mai sus, câteva alge chiar nu mă vor face să îmi schimb părerea despre cât de minunat este acest loc și despre cât de mult merită vizitat.
Așa că… vacanță plăcută, tuturor!
Pentru majoritatea oamenilor ce iubesc sezonul cald, vara este asociată cu marea, ceea ce înseamnă că orice mică escapadă pe litoral este binevenită.
A trecut ceva timp de la ultimul articol, însă acest lucru nu a fost cauzat de o lipsă bruscă de idei, ci tocmai de o avanlanșă de gânduri pe care nu am reușit să le prioritizez în așa fel încât să le împărtășesc cu voi.
Nimic nu este întâmplător, de asta m-am convins de fiecare dată când am încercat să găsesc un nonsens care s-a soldat imediat cu o explicație destul de convingătoare care să mă facă să pricep că a fost foarte bine că ceva s-a întâmplat într-un anumit mod. Revenind, asemenea tuturor iubitorilor de ,,vară”, am fugit până la mare în încercarea de a-mi limpezi puțin mintea și de a prinde noi forțe pentru îndeplinirea planurilor viitoare, în fine.
Partea interesantă vine abia acum, căci în timp ce aveam o zi total banală pentru orice cetățean aflat pe plajă în dorința de a se scălda în razele soarelui, a prinde un bronz frumos și de a se răcori în valurile mării, de undeva din stânga mea, aud cum pe un ton răstit, o bunică, alături de mama unui băiețel, rostește: ,,Te las să mergi lângă apă, că eu stau și ma bronzez, dar să nu cumva să intri în mare! Dacă intri și te duci departe sau te ia vreun val și pățești ceva, nici că vine cineva după tine!”. Cum adică? Cum poți măcar să gândești așa ceva, nu mai spun să o și verbalizezi în fața unui copilaș care nu avea mai mult de 5-6 ani. Cum poți să te numești om și să pretinzi că iubești un copil anunțându-l ferm că în cazul în care se va afla în pericol îl vei abandona cu o mizerabilă lejeritate? Aș fi vrut tare mult să merg să îi spun vreo două doamnei, deși nu îmi stă în fire să fac educație unor astfel de oameni, fie pentru că nu îmi permit, fie pentru că am înțeles că este mai mult decât dificil să speri că un om deja adult se va schimba doar pentru că se rățoiește cineva la el, un necunoscut mai ales, timp de vreo 5 minute. Oricum, până să fac eu vreo mișcare, doamnele erau deja dispărute, plecând nervoase spre cazare, căci spre ,,nerușinarea” copilului, care era ÎN VACANȚĂ, voia să se joace…
Altceva mă interesează și mă macină. Trecem peste partea cu ,, De ce faci copii dacă nu ai chef de ei?”, însă nu pot să înțeleg de ce iei copilul cu tine dacă nu ești capabilă să îi oferi timpul necesar. De ce îi spui că mergeți în vacanță dacă te aștepți să se comporte ca o umbrelă pe care o înfigi în pământ și rămâne acolo până îți savurezi tu frappe-ul?
Dacă vrei într-adevăr să oferi copilului o vacanță trebuie să înțelegi că timpul pe care îl petreci tu cu el este cu adevărat important. TU organizezi o vacanță și pentru COPIL, nu doar pentru tine. Vrea lângă apă? Atunci nu mai sta tolănită și ia-l de mânută și joacă-te cu el! Este obosit și vrea în cameră? Nu zbiera la el și ia-l de mânuță și mergi să se odihnească! Nu fuge marea, tot acolo e și peste două ore, iar faptul că nu știi tu cum să manageriezi timpul este fix problema ta! Vrea să mearga în apă? Mergi cu el, nu te apuca să îl ameninți despre cum nu va veni nimeni dacă se îneacă.
Un copil se face din dragoste, nu doar din dragostea dintre parteneri, ci din dragostea de a avea grijă de o ființă care depinde de tine cu fiecare respirație a sa! Din dragostea față de ideea de a avea pe cineva fără de care nu poți respira și a cărui dezvoltare depinde de fiecare învățătura a ta! Fricile unui copil pe care le sădești, în loc să le ștergi cu iubire și emoție, sunt cele care vor conduce mai târziu viața unui adult frustrat și lipsit de empatie. Copilul are nevoie de protecție. Are nevoie să știe că indiferent de ceea ce face vei fi în urma pașilor săi și îl vei veghea. Îl poți învăța ceea ce este sau nu bine și fără să îl ameninți sau sperii. Copilul este oglinda ta, el reacționează și crește așa cum tu îi spui că este bine. Dacă tu înveți un prichindel că persoanele ce îi sunt cel mai aproape l-ar părăsi în cazul în care viața sa ar fi în pericol, ce fel de om va deveni el? Cât de devotat va fi familiei sale? Va înțelege măcar ce este aceea o familie? Habar n-ai tu câte îi faci propriului copil pentru care te bați atâta cu pumnii în piept…
Copiii sunt deștepti, sunt mici bureței ce asimilează tot ceea ce-i înconjoară pentru a se putea dezvolta frumos, însă din păcate, el nu poate distinge fără ajutorul tău ceea ce îi este sau nu de folos. Tu, înaintea tuturor, ești dator să îl înveți ce înseamnă iubirea, siguranța, protecția, încrederea și multe altele…
Stop smashing your child`s soul… It`s your fault if you do not assume your statute!
Niciodată nu am înțeles de ce este atât de greu pentru unii să își asume alegerile. Profesia sau meseria pe care o ai ar trebui să te definească, însă dacă nu ai muncit îndeajuns pentru a putea face o activitate care să-ți surâdă, ori dacă nu ai avut această posibilitate, încetează să ai impresia că fiecare om pe care îl întâlnești la locul de muncă este un sac de gunoi în care mai arunci tu câte o nemulțumire.
De când eram copil am observat cum oamenii se uită urât unii la ceilalți și am încercat să înțeleg de ce. Am văzut oameni care sunt umiliți sau jigniți pentru simplul fapt că practică o meserie, ci nu o profesie, pentru care în capul unora, nu este nevoie de prea mult efort. Am văzut oameni care calcă amuzați prin locurile prin care doamnele de la curățenie tocmai au spălat, indivizi ce aruncă în silă sumele de bani angajaților de la supermarket în momentul în care își achită cumpărăturile, oameni ce urlă la angajații de la call center pentru că nu le răspund cât de repede ar vrea ei, deștepți care apostrofează ospătarii și strigă după ei de parcă în fișa postului acelor oameni scrie că se și teleportează și nu au ajuns în fix o secundă la ei, oameni ce vorbesc urât cu angajații raioanelor din magazine și au impresia că este floare la ureche să îți amintești mereu raftul, poziția, locul în care ar trebui să fie nu știu ce produs.
Ne-am învățat să ni se cuvină toate și ne ținem gura în fața celor de care ne e frică, ca mai apoi să facem pe zeii în fața celor mai slabi. Cât costă un zâmbet? Cât costă un ,, Bună ziua!” spus cu fața luminoasă? Te-ai gândit vreodată că fără oamenii ăia pe care tu îi desconsideri pentru că lucrează la curățenie, ne-ar mânca șoarecii și gândacii pe străzi și în instituții? Te-ai gândit că fără cei de la magazin care îți scanează produsele ai sta încă 20 ani chinuindu-te să faci totul singur, că doar ești deștept și tu le poti pe toate, nu? Te-ai gândit cum ar fi ca și alții să te trateze așa? Nu cred, doar tu ești cel mai cel și nu meriți… După cum se observă, pentru mine, există explicații pentru toate aceste lucruri și înțeleg că, de fapt, limitatul este acela care nu pricepe că în lumea asta orice fel de muncă este onorabilă și ne ajută să trăim în armonie, curățenie, ordine și nu numai, dar ce se întâmplă cu cei cărora le vorbești frumos, zâmbind și care nu se lasă până nu te supără puțin?
Cum nu am suportat niciodată oamenii ce iubesc să îi întristeze pe alții, am căutat mereu să fac lucruri care ma înveselesc atunci când cred că am o zi mai proastă și urmează să interactionez cu alți oameni, așadar când sunt prea agitată, nervoasă poate, tristă sau mai știu eu cum, îmi pun repede melodia preferată, dansez puțin în oglindă, fredonez ceva, scriu, desenez, orice în funcție de timp, orice ca să nu ies pe ușă pusă să nefericesc pe altul cu frustrările mele!
Și în fond, de ce aș face asta? Așa îmi rezolv eu problemele și nemulțumirile? Vorbind urât cu un om ce tocmai mi-a zâmbit, fiind deranjată că ma întreabă cineva ceva? Dând ochii peste cap dacă ma roagă un om să îi explic de mai multe ori un lucru?
În ultima vreme mi se întâmplă din ce în ce mai des să întâlnesc oameni care își bat joc de alții doar pentru că sunt ei neîmpliniți! Știi ce e trist, însă? Că supărarea trece, însă tu o să faci la fel a doua zi, o să ai un ton și mai urâcios, o să critici și mai mult cu un aer de superioritate și o să faci lumea să se ferească și mai tare de oamenii ca tine.
Dacă ești nemulțumit de locul în care lucrezi nu e vina celor ce vin să interacționeze cu tine! Poartă-te frumos cu el și se va purta și el cu tine. Dacă intră zâmbind și este politicos, nu urla la el și nu îl trata de parcă te încântă faptul că pentru câteva secunde are nevoie de tine, încântarea ta însemnând că poți pentru câteva minunte să ÎI ARĂȚI TU LUI. Dacă vrei să dai un sfat, fă lucrul ăsta frumos, cu un ton cald, nu râde de el, nu lăsa impresia că tu ești acolo să-i demonstrezi că nu a făcut mai știu eu ce bine. Terminați să fiți frustrați și să aruncați în alții cu toată mizeria strânsă din faptul că vă complaceți în anumite situații.
Mi-aș dori să fim mai maturi, să încuiem ușa casei și să ne gândim la câți oameni o să zâmbească astăzi pentru că ne-au întâlnit, la câte persoane o să fie mai liniștite pentru că le-am ajutat chiar și cu un lucru minor, și mai ales, la cât de fericiți o să fim noi seara când vrem să închidem ochii știind că azi am fost niște oameni buni, iar dacă cineva s-a purtat urât cu tine, zâmbește-i și pleacă, e cel mai bun mod în care să îi arăți că ziua lui nu a fost pierdută, ci frântă de propriile-i răutăți. Tu, rămâi curat!
When i close my eyes…i want to dream smiles, not tears and fears!
