Oamenii se au pe ei
Tu mă aveai pe mine
Voiam să fim iubirii zei
Dar nu știam de tine.
Oamenii se au pe ei
Tu m-ai avut speranța
Te-am coborât dintre atei
Să nu mai simt distanța.
Oamenii se au pe ei
Și eu m-aveam cândva
Credeam că ești al meu temei
Tu doar… altcineva!
Când răutatea te inundă și-ncet în lacrimi mă scufundă
Nu-ți mai rămâne niciun loc, nu-mi dai de-ales decât să-ntorc.
Să uit că am crezut în tine, să mă dezleg de noi, de mine
Să te transform într-un necaz, să simți și tu al meu extaz…
Cum dintr-un foc a dispărut și cum de vicii m-am umplut
Cum am ales ca viața mea să fie sol pentru a ta
Am înțeles cum e cu noi, că faci din dragoste noroi
Am reținut ce știi a face, omul e bun a se preface
Și când îi dai în palme tot singur distrugi al tău noroc,
Iar dacă stai să îl înfrunți câștigi doar sinea să-ți insulți
Și de nu pleci și spui că poți, vinzi judecata pe doi sloți
Și când mai ai puțin din viață al tău roman e doar prefață.
How could you waste my time?
I gave you all was mine
How could you lose my love
You treat me like a job
How could you leave my soul
I loved you as my goal
How could you send me away
For you I was a game.
I wish I had no chances
To meet you… circumstances
They made me what I’m now
They built a fool to bow.
In front of you I’m hope
In front of me is no road
I thought I have a man
In fact you… just a lame.
You didn’t mean protection
You wanted no direction
You didn’t know what’s fear
You wanted nothing clear.
My lips kissed you as God
My soul felt you a cloud
My hands believed your body
My mind saw you a noddy.
You always ask for justice
But you can’t find your peace
You always ask for right things
But you don’t respect this.
You come to me for pleasure
I give you back my love
You yell at me it’s murder
To want… to be involved.
You promised me some moments
I promised you my life
You cut myself with tuff words
I cut myself, it’s fine.
For you it’s necessary
For me comes ordinary
For you it seems like danger
For me you’re just a stranger
For you our love is pain
For me love means to gain
For you my tears are gold
For me you’re what God told
For you I’m just a story
For me it’s you… a glory.
Cum știe ea, natura, s-aducă viitura
Să umple de emoții pădurea, scobitura
Cum face ea să plângă și cerul și pământul
Cum drege ea de-a dreptul durerea, vine vântul!
Cum mistuie ea focul și mânie oceanul
Înfricoșează omul și-nfrânează troianul…
Cum potolește raza ce arde înfrigurarea
Că nu tot ce e cald aduce alinarea.
Cum știe ea, natura, s-aducă-n noi miresme
Cum este pentru om în dimineți aghesme
Cum poate ea să-ndure nenorociți ca noi
Că-n loc s-o ocrotim, o-mproșcăm cu noroi
Că n-aruncăm cu seva ce e-n adâncul ei
Ci cu ce zace-n noi ascunși sub crengi de tei
Cum iartă ea blestemul de-a fi dusă de pași
Pe care-i face omul și-ai săi jalnici urmași
Cum ne păstrează ea, cum ne-adună cu sine
Iar omul și când moare prin ea-n lume revine!
Un șiretlic, nu-i de mirare
Așa e omul, la-ntâmplare!
Acum te-nalță, te slăvește
Din urmă apoi te izgonește.
Sunt baliverne, nu-i crezare
În viața omu-i lucru mare,
Dar nu te-arată ce trăiești
Te simți uman doar când iubești.
Un truc ușor, perfidă-i fața
Ba îți zâmbesc, ba-ți iau speranța
Cum toți se uită lung la tine
Te-ar transforma în lungi suspine.
Sunt vorbe mute, sunt deștepte
Și numai strâmbul vrea să-ndrepte
Că ce-i tăcut, e sperietoare
Ce-i nevorbit cere mâncare.
E lucru sfânt să vrei răbdarea
Să nu te-atingă desfrânarea
Să nu pășești în dulce extaz…
Să nu-ți pui viața în necaz.
Cum ai ajuns! Te hrănești cu mine…
Tu vrei să mă ghicești, dar doar omori destine
Cum tot ce tu atingi se-aruncă brusc în foc
N-ai fi oricum capabil să mă câștigi pe loc.
Uite ce-ai ajuns, n-ai ști nici de-ai avea
Să fii bun jucător, să fiu regina ta
Nu ai idei măcar ce-nseamnă acum pionii
Te definesc bărbat în fapt doar pantalonii.
Nu ai idei de voce, înghiți orice cuvânt
Și-n fața ei rămâi nici demon, dar nici sfânt
Ai trăit doar iluzii și confundai finalul
Când tu n-aveai nici cârmă făceai pe căpitanul.
De te-ai uita la gardă și-ai ști ce-i demnitatea
N-ai număra pe rând cei morți cinstind dreptatea
N-ai milita în veci pentru a-ți ascunde vlaga
Și-ai umple cu onoare zi de zi desaga.
De-ai câștiga o luptă, ai ști că nu e om
Nici cel ce amăgește, nici cel ce-i bibelou
Ai ști ce-i prețiosul, ai defini minunea
Și ai ști că hrană-n piept ți-e doar afecțiunea.
Ai bate mari popoare și-ai merge des prin munți
Ți-ai ocroti femeia, ai vrea să o asculți
Te-ai îmbăta de dor, ai sângera ca zeu
Și-ai fi al omenirii și-al ei nou Prometeu.
Noaptea ni-i sfeștnic, păzește tăcută
Alungă și demoni și vraja făcută
Îți dă leac de frică și te ocrotește
Pe cel ce te leagă etern îl orbește.
Noaptea ni-i spirit, de noi se desprinde
Și poartă prin lume ale noastre merinde
Ne lasă să fim ce nu suntem de-i zi
Ne transformă-n îngeri, povești de copii.
Noapte ni-i farmec și ne hărăzește
În cer ne e Domnul, dar Dracul pândește
De noi doar depinde, respingem păcatul
Joc de-a-nvingătorul sau de-a condamnatul.
Te născocise cerul
Și te plimba furtuna
Eu ascultam frunzișul
Te fredonam întruna.
Ți-am pus glasul pe note
Și te-am cântat ca imn
Ai fost și ai rămas
Amurgul meu senin.
Te adusese valul
Doar apa mi te-a scos
Din spuma mării tulburi
Voind să te descos.
Mi te-așezase luna
Încet pe portativ
Iar eu eram păgâna
În rol orientativ.
Nu-i apoi ce e întâi!
Să nu spulberi dintr-odată
Ce-ai cules și construit
Lângă draga ta de fată.
Nu-i apoi ce e întâi!
Și nu poți tu să repari
Ce ai spart și-ai măsluit
Trădătorule, dispari…
Nu-i apoi ce e întâi!
De nu poți a prețui
Ce ai azi și mâine nu-i
Ești doar joc de căpătâi.
Nu-i apoi ce e întâi!
Nu-ncerca tu a lipi
Tot ce-ai luat și ai distrus
Dintr-un val de nebunii.
Nu-i apoi ce e întâi!
Chiar și omu-i efemer
De-l testezi și îl rănești
În final singur rămâi.
Nu-i apoi ce e întâi!
Și nici banii și puterea
N-o să-ți poată cumpăra
Timpul, anii… și iubirea!
Nu-i apoi ce e întâi!
Nu cunoști tu, blestemate
Că alungi din viața ta
Lucrurile sfinte toate.
Nu-i apoi ce e întâi!
Să nu vrei măcar să vezi
Ce-ai lăsat o viață-n urmă
Laurii oricum ți-i pierzi.
Nu-i apoi ce e întâi!
Poți călca peste cadavre?
Poți distruge o inimă?
Sufletele unor oameni?
Nu-i apoi ce e întâi!
Grijă ai cum murdărești
Gura, mâna și-a ta fire
Ori zadarnic spovedești.
Nu-i apoi ce e întâi!
Nu tot ce-ai mărturisit
Poate stinge-n astă lume
Fapta unui rătăcit.
Nu-i apoi ce e întâi!
Una-i sfântă dintre toate…
Perechea sufletului
Să rămână-mpreunate!
Iartă-mă, Doamne, prefăcut-am fața ta
Prefăcut-am fericit pentru lumea cea haină
Când în mine Diavolul lupta
Știind că drumul meu nimeni nu-l alină.
Iartă-mă, Doamne, prefăcut-am fericit
Și am zâmbit când sufletu-mi era zdrobit
Dus-am în deșert dorința de a fi sincer
Și n-am putut a duce ura-n lume să o secer.
Iartă-mă, Doamne, prefăcut-am om din piatră
Când nici simțiri n-aveam, eram vie doar prin Tine
Și încercam să-ți cânt doina dulce, îndurerată
Venit-am eu pe lume și iute Te slăveam.
Cum aș putea descrie fericirea?
Să fie vreun surâs sau zâmbet în oglindă
Să fie oare patimi sfârșite ce ai dus
Sau mâna ta ce-mbie inima-mi suferindă…
Cum aș putea descrie fericirea?
Să fie oare trupuri sau ploi de bogății
Să fie lungi săruturi sau brațele-ți târzii
Să fie ce simt eu când te aștept să vii.
Cum aș putea descrie fericirea?
Să fie val de lacrimi și-un tremur negândit
Să fie o isterie, un dor nesăbuit
Să fie a mea poveste, finalul, pom rodit.
Cum aș putea descrie fericirea?
Să fie oare-n palme sau în ce ele cară
Să fie ascuns în sân, să fie doar de fală
Să fie numai tu, eternă primăvară!
Te unduești să te privesc
Dramatizezi, mă-nvinuiesc
Nu te-nțeleg și obosesc
Prefaci în jar tot ce iubesc.
Mă uit la tine, ești firavă
Te-am crezut leac, tu ești otravă
Îți promiteam iubiri perfecte
Când noi trăiam printre defecte.
Te aplecai în fața mea
Te închinai ca unui zeu
Mă măcinai cu dragostea
Căci eu eram convins ateu.
Ți-am poruncit să încetezi
Crezând că asta îmi doream
Să mă lași singur, să nu vezi
Cum infantil eu te pierdeam.
N-ai priceput nimic, ți-am dat
Mai mult decât credeam că pot
Ai transformat lent truda mea
Într-un meschin, perfid negoț.
Ai stat s-aștepți să prinzi în mâini
Iubirea mea ca să o frângi
Te-ai bucurat că știi să ceri
Ca să mai ai puteri s-alungi.
N-ai cunoscut c-ar exista
Femeia ce o porți în vise
Te închideai în lumea ta
Și-o mângâiai cu rugi nescrise.
N-ai prețuit nicio secundă
Sau nici n-ai vrut a învăța
Ce-nțelegea ea a trăi
Era să fie etern a ta.
N-ai vrut să vezi în viitor
Să semeni oameni, nu povești
N-ai vrut să ai moștenitor
Deși te-aș fi văzut să-l crești.
N-ai avut ochi să mă privești
Și să citești în palma mea
Cum desenam al tău destin
Și-ți promiteam familia ta.
N-ai vrut să simți de-a pururea
Iubirea caldă, infinită
Tu ai știut că viața ta
Este speranță mărginită.
Eu nu mă-ntorc, mi-ajunge, gata
Am să te las singur în drum
Mi-aș fi dorit s-aud lung ,,tata”
Dar n-ai putut și îmi asum.
Te-am obosit și rău îmi pare
Mi-aș cere scuze de-aș putea
Dar jur cerului întristare
Și îl blestem c-am fost a ta.
Nu-i cu nu pot când e iubire
Nu te sufoci când ai găsit
Ce căuta ea disperată
Din firea ei, tu… rătăcit.
Nu-i despre frici sau despre demoni
Ce îi închizi într-un palat
Și te prefaci că lași în urmă
Păcate adânci greu de cărat.
Nu-i despre vorbe seci și dure
Nu-i cu răbdare și poteci
E ce dai vieții idealuri
E despre poduri ce le treci.
Nu-i despre vechi așezăminte
Sau despre cum tu crezi că poți
Să lași în urmă inimi frânte
Să le zâmbești și să te-ntorci.
Nu-i despre a pune-n aștepare
Ori despre a cere un răgaz
E despre a trece-n disperare
În iad un suflet din extaz.
Nu-i despre a zice cum e viața
Nu-i chip a-ncepe să repeți
Enunțuri lungi și neînsemnate
Ce lasă-n urmă fiori reci.
Nu este-n veci despre a trăi
Când ai ajuns cu brațe goale
Când conștient ai alungat
Tot ce ți-a dat El dumitale.
Nu-i despre timp sau despre bani
E despre glasul vocii tale
E despre tot ce-ai vrut în ani
Nu-i despre basme sau balade.
Nu-i despre tine când iubești
Nu-i cu oglinzi sau mari proiecții
E despre grijă să creezi
Față de voi lungi introspecții.
Nu-i despre ambiții și orgolii
Nu-i despre a putea să pleci
E despre cum ar fi de-odată
S-o lași în urmă, s-o petreci.
Nu-i despre a ta ipocrizie
Nu-i de pretins ce nu-ți dorești
E doar despre a recunoaște
Că nu ți-a fost să o-nțelegi.
Nu-i despre a cere explicații
Nu-i despre a-nvinovăți
E doar despre a te naște
Eternul om mort printre vii.
Nu-i despre a minții lumina
Despre a te face că ești sfânt
E despre a cinsti tu lumea
Și despre al inimii avânt.
Nu-i despre a crede infinit
Că de iubești primești întruna
Nu-i despre a ști nemărginit
Că deții tot plătind arvuna.
Nu-i despre răni și stat pe brânci
Ar trebui să n-o mai doară
Să nu-i mai faci promisiuni
De ești doar cântec de vioară.
Nu-i despre a sta pe catafalc
Și-a fi privit de-a ta iubire
E despre ce ai consimțit
Să treci din drag în nesimțire.
Nu-i despre a ține jurăminte
E despre a face tot ce spui
E despre a ști să iei aminte
Că de-ai mințit, inimi incui.
Of, bunici, de-ați înțelege
Câte voi mi-ați oferit
S-ar cutremura pământul
Și m-ați ști mai fericit.
Of, tu, Doamne, luminate
Cum ai pus în patru mâini
Mult suflet și bunătate
Toate duse-n timp pe brânci.
Vă slăvesc încă din iarbă
Și pășesc cu talpa goală
Să mai simt încă o dată
Cum era odinioară.
Să păstrez adânc în mine
Zâmbet cald, naiv copil
Ce eram în fața voastră
Om m-ați învățat să fiu.
Ați presupus că n-am știut
Cât mai sunteți pe aici
Sincer spun că n-am crezut
Să vă simt în veci părinți.
Pentru mine n-ați plecat
Sunteți gând și prețuire
Iar când viața voi v-ați dat
Ați rămas humei uimire.
Nu vă strig des pe poteci
Nu vă laud prin străini
Eu vă țin adânc în piept
Vă sunt rob și pelerin.
Mă înclin în fața lui
E doar piatra încropită
Dar sub ea e un mormânt
Și inima-mi nedumerită.
Voi n-ați plecat, nici pomeneală
Vă simt în raze și în valuri
Și veți rămâne-n mintea mea
Copilăriei idealuri…
Netrebnic pământ
Netrebnic pământ, mi te-a-nghițit cu totul
Măcar de aș fi avut înc-o secundă să-ți fi spus
Eu vraja ta o simt, oricum, e în tot locul
Dar eu tânjeam atunci doar să te fi atins.
Știam că pleci, știai și tu, măi tată
Și mai știam că nu mi-ai fi permis
Să-ncep să vărs râu de lacrimi dintr-odată…
Oricum, orice-ar fi fost urma să fii foc stins.
Îți mulțumesc, măi tată, că mă aștepți ș-acolo
Îți simt și aici aievea, în ceafă, respirația
Nicicând nu te visez, dar plimbi vântul prin mine
Și-mi lași pregnant în suflet tot ce înseamnă viața.
Mi-e ciudă pe destin, aș vrea să-l pot ucide
Să-i iau și eu lui timp, să vadă ce-i durerea
Să știe cum din om, la capăt e poveste
Și-n urma sa rămâne familia și tăcerea.
Să se aleagă praful, să se transforme-n scrum
Să fie osândit de mari cruzimi pe drum
Să fie ocărit, să știe ce-i finalul
În fapt și el a luat inimii mareșalul.
Cum aș putea să-ți spun vreodată
Ce mult însemni tu pentru mine
Cum aș putea să-ți mulțumesc
C-ai scos comori din vechi ruine
Cum aș putea să te descos
Să aflu tot ce porți în suflet
Cum aș putea să te miros
Și să te port la mine-n zâmbet
Cum aș putea să-ți dovedesc
Că-mi ești iubire, că-mi ești viață
Cum aș putea să născocesc
Clipele dulci, să-ți fiu curată
Cum aș putea să îți arăt
Că-n tine simt întreg pământul
Cum aș putea să te conduc
Către tot ce mi-ai scris cu gândul
Cum aș putea să mă ridic
Și să privesc eu fața ta
Când eu în fapt sunt doar umil
Un sclav milog la poarta ta.
Iubeam la tine vorba-ți caldă
Iubeam tot ce mi-ai dat cândva
Iubeam promisiunea-ți fadă
Iubeam crezând că-i altceva.
Iubeam cum mă trezeai în zori
Iubeam să-mi mângâi lin obrazul
Iubeam să simt în mâini fiori
Iubeam să cred că schimbi macazul.
Iubeam puterea ce-mi dădeai
Iubeam curajul tău descris
Iubeam să-ți fiu un dulce Rai
Iubeam să-mi fii vis interzis.
Iubeam privirea-ți, ochii blânzi
Iubeam și lupta-ți înfocată
Iubeam a tale mari izbânzi
Iubeam voința să-mi fii soartă.
Iubeam că n-ai pleca în veci
Iubeam să-mi fii atingeri reci
Iubeam să cred că te cunosc
Eu încă-ți sunt tot ce ți-am fost.
Să-mi prinzi în păr mărgăritar
Să mă culegi ca pe un dar
Să-mi tai din suflet tot ce-i dor
Să mă iubești amețitor.
Îmi deslușești orice mister
Îmi faci secretul al tău drum
Transformi în scrum tot ce-i mizer
Si-mi faci din piele un parfum.
Citești în stele gândul meu
Mă protejezi, însă în taină
Mă aștepți sfânt, tu al meu zeu
Și mă îmbraci ca pe o haină.
De-aș mai avea vreo zece vieți
De-aș mai trăi măcar o dată
Nu aș putea să-ți spun în veci
Cât îmi faci inima curată.
Te-aș povesti pământ și cer
Te-aș aduna la pieptul meu
Te-aș asuma păcat sincer
Te-aș ține-n suflet curcubeu.
Și de-aș putea să mulțumesc
Aș mângâia întreg veșmântul
Pe care-l poartă omul meu
Nu doar cu trupul sau cuvântul.
Te-aș ține-n taină apogeu
Și te-aș iubi-n eternitate
Să mă gasești ca Dumnezeu
Tu să-mi fii Rai și-a mea cetate.
Aș recunoaște dracilor
Că-n viața mea m-au doborât
De mii de ori și-am suferit
Dar n-am zis lor cât m-a durut.
Aș râde-n față Iadului
Și aș trânti a sale uși
Aș dovedi demonilor
Că de iubești, sunt morți deduși.
Te venerez, iubitul meu
Și te ridic pe-un piedestal
De vei pieri, tu, Prometeu
Voi fi uitarea de cristal
Dar despre ce-i? Cunoști tu viața?
Când dintr-o poză ai sperat
Să-ți simt iubirea și dulceața
Părând doar suflet disperat.
Te-am cunoscut eu într-o oră
Cât n-au făcut alții-ntr-o viață
Mi-ai oferit ce alții ignoră
Punând încrederea în față.
Am petrecut ce experiența
Îmi luase brusc și m-a rănit
Mi-ai dovedit că nemurirea
Nu-i despre ce avem pe chip.
Ți-am prețuit încurajări
Ce numai tu mi-ai mai fi dat
Și m-ai salvat de multe răni
Care demult în mine zac.
M-ai vindecat de gândul meu
Ai pus credința înainte
Mi-ai demonstrat ce-seamnă noi
Mai mult prin fapte, nu cuvinte.
M-ai transformat în piatră sfântă
Și m-ai ținut ca nestemată
Din vraja ta m-am prefăcut
În stea eternă, luminată.
Îți țin eu drumul, dragul meu
Oriunde-ai merge vreodată
În umbra ta voi fi mereu
A ta iubită, mândră fată.
Te iubesc, așa stângaci cum știu.
Iți mulțumesc, te țin în mine viu!
Să-ți amintesc în fiecare dimineață
Voi fi mereu a ta frumoasă fată.
Să-ți amintesc de primul ,,te iubesc”
Și cum apoi tu m-ai divinizat,
Să-mi dai copii, eu să le povestesc
Cum deși demon, vedeai suflet curat.
Iubești stângaci și totuși e real
Mă duc în somn cu vorbele-ți cuminți
Ascult când tristă simt că îmi ies din minți
Și-mi proiectez în tine un ideal.
Iubești stângaci și, totuși, mă îndrepți
Tu mă conduci ușor spre barca ta
Mă iei de braț, ușor mă potrivești
Din iadul meu, m-aduci în lumea ta.
Azi am învățat ce-i mila
Și ce tare îi zâmbește
Soarta rea și zdrobitoare
Celui ce ura-ngrădește.
Am dat mâna cu frustrarea
Am simțit umilitoare
Firea omului ce este
Doar ce-seamnă indignarea.
Cunoscut-am bucuria
Fericita-mi mâna mea
Care-n loc să te lovească
Mângâia lung vorba ta.
Lăudată mi-e răbdarea,
Ție plânsă-n drum chemarea
Către tot ce-i nefiresc,
Către gând diavolesc.
De am învățat ceva
Fu acuma de la tine
Omu’ rău nu-i altceva
Doar rușine pentru sine.
Toate-s bune, îngrijite și de fapte făurite
Toate-s false, mascaradă cu iz proaspăt de paradă
Totu-i vechi, dar îmbrăcat într-o haină de atac
Totu-i blând, pare firav, dar i-ascuns pe epitaf.
Și-ncifrez a tale vorbe, le transform într-o armură
Mă dezmierd iar cu durere și te-aștept la cotitură
Și mă bucur de-al meu plâns așteptând al tău surâs
Ce îți piere dintr-un foc petrecut de-al meu noroc.
Împlinesc a mea menire, te cinstesc des cu uimire
Nu pricep cum ești din lut, te destrami, eu pietre duc
Tu te uiți din depărtare, te deștepți târziu, îmi pare
Nu ești demn de ce-ai ales, venerabil ce-ai cules
Habar n-ai despre iubire, habar n-ai de despărțire
Tot ce știi, a fi o stâncă conturând a mea nălucă
Tot ce știi e să descoși, să fii inimii strămoș,
Să transformi dragostea-n ură, să provoci în suflet scârbă,
Să pretinzi că te cunoști, s-aștepți cântec de cocoș
Și să crezi c-a doua zi totu-i nou și toate-s vii
Încercând să uiți ce-ai zis, tu mai bine uiți ce-am scris
Și mai bine te îndrepți un’ ți-e drag să te repeți
Să îți spui povestea iar, despre cum ai vrea să fie
Și cum toate tu le minți, faci din om o teorie.
Slăvesc, Doamne, apusul ce-adoarme întreg pământul
Iubesc, Divinitate, minunile-ți crestate
În crăpături de piele, în cele ce ne schimbă
Și-n toate ce ne-arată lumea printr-o oglindă.
Slăvesc, Tată, iubirea ce-ntâi m-ai învățat
Respect cu drag uimirea și-al frumuseții prag
Privesc cu bucurie și ce nu pot atinge
Admir cu îndârjire pe cel ce ziua frânge.
Iubesc de-a-ntregul cerul și cum ne-adăpostește
De ce ni-i mai presus, ce nu pricep, firește
Slăvesc prin pașii mei luna și mările
Din tot ce ai lăsat trăiesc și zările.
Oricât de-ndepărtat Tu-mi pari, cumva astral
Prin fapte am să-ți fiu al ființei ideal,
Iar de nu voi putea să-ți merit veci povața
Te rog doar să nu-mi fii ce-l ce-ndulcește viața.
S-arunci din casa-ți sfântă cele mai mari furtuni
Să le așterni pe noi, Tu ești în veci stăpân,
Să lași omul cunoaște puterea-ți infinită
Și cu iertarea ta viața mi-i împlinită.
Slăvesc pe cel de Sus, ce-n toate se gasește
Aspir la Tatăl meu ce ură nu primește
Rămân nestăpânit, mâhnit de lungi păcate
De soartă prihănite, de Tine oricum uitate.
Și de nu dorm e vina ta, mă ții trează în vise
Mă uit la ceas să mai destram dorințe interzise.
Și totuși am greșit, sunt doar un infantil
Când tu mă destrămai, te veneram umil.
Și-am suportat să-mi neg credința, nu pe tine
Am construit din ce aveam palate, nu ruine.
Păcatul meu n-a fost iubirea, te-am crezut soarta mea
Că n-ai știut citi femeia crezând că-i doar a ta…
Și de ți-as da o lecție, ți-aș predica onoarea
Că nu-i despre averi sau de umplut odaia.
Onoare e când lupți, ești demn de ce-ai ales!
Când știi să tratezi răni ce altul nu a dres.
De-ai ști ce e femeia, ai cumpăni cuvântul,
De-ai ști ce-i fericirea, i-ai da întreg pământul,
Iar de nu vrei să taci în fața-i înnegrită
Să nu uiți niciodată că-i inimă rănită.
Ce ai știut a face nu-i rost decât de râs
Că ai descris o viață în al răbdării curs…
N-ai cântărit valoarea a tot ce ți s-a dat
Femeia ți-a plecat, tu doar un alt uitat.
Ultima-ți clipă suferit-ai cumplit
Și nu doar de boală, de chin infinit
Strigai neîncetat o secundă de-aș fi
Să poți să-mi șoptești vorbe dulci de copil.
N-am înțeles nici acum ce-am simțit
Nu pot să-mi explic cum ți-a fost c-am lipsit
Nu vreau vreodată să spun lumii-ntregi
Ce-nseamnă să ai numai lungi fiori reci.
Vreau să nu știu, să nu văd suferind
Pe cel ce rostea al meu nume umil
Bărbatul ce-a fost pentru mine mereu
Dovada mea pură a lui Dumnezeu.
Iartă-mă, tată, în fapt n-am fugit
Am fost lângă tine, acolo, tacit
Te mângâiam când ochii ți-ai închis
Fruntea-ți sărutam, tu apoi demn te-ai stins.
Blesteme să curgă, trăsnească din ceruri
Să vină și ape, nemiloase geruri
Să fie cutremur și vânt neîncetat
Să mire planeta de ce mi-a lăsat.
Ce mi-a rămas e acum nu să plâng
Nici să pomenesc al tău nume în drum
Voi face ce pot să mă vezi chiar de sus
Ce ai construit sunt eu, am ajuns…
Mulțumesc.
Timp
A doua oară nu trăiești,
Dar nu pricepi ce-seamnă viața
Că nu-i poveste cu valeți
Sau dar ce-ți luminează fața.
Culegi din oameni, ții aproape
Pe toți pretinși a-ți fi dragi ție,
Dar seara când ochii-i închizi
Rămâi pustiu ca o făclie.
Și arzi în propriu-ți întuneric
N-ai recunoaște adevărul
E mai ușor să fii nemernic
Decât să vindeci veșnic dorul.
Nici de ar fi ultima zi
Nu mi-ai da mie timpul tău
Nici de-aș mai fi acum copil
Nu ți-aș primi păreri de rău.
Iar de nu vezi ce-ți este-n față
Am să-ți spun eu, blestemul scris
Aș fi putut să-ți fiu consoartă,
Tu mă purtai doar într-un vis.
Să îți asumi a ta orbire
Să te simți mândrul condamnat
Al propriei lipse de sclipire,
A vieții sumbre de damnat.
Numai cel ce a trăit
Viața-ntreagă fără rost
Va trece prin ea crezând
Că e cald la adăpost.
Fericirea n-o va ști
Nici iubirea sau speranța
Doar durerea poate fi
Patima și eleganța.
Să te poți culca plângând
În blesteme și în ceartă
Să te scoli apoi râzând
Și să legeni a mea soartă.
Numai cel ce înțelege
Darul crud al suferinței
Poate trece într-o zi
Peste a tale umilințe.
Într-o zi va odihni
Toată dragostea, iertarea
Și-n suflet vei prihăni
Toată ura și purtarea.
Vei păstra în veci regret
Vei cunoaște ce-ai pierdut
Și vei ține strâns la piept
Gândul mort a ce-ai avut.
Fericirea e poveste
Este rod al unui om
Care-n viață multe a dus
Fără să sădească un pom.
A văzut ce e curajul
Să te lupți întâi cu tine
Să păstrezi adânc omorul
Plănuit din vagi suspine.
De ți-ai destrămat iubirea
Și-ai ucis-o nemilos
Nu uita că nu-i de tine
Șă jelești când ea n-a fost.
De știa a te păstra
De voia a prețui
Tu acum n-ai fi plecat,
Iar el singur nu ar fi.
Peste ani de s-o-ntămpla
Să te vadă-n colț de lume
Anii săi s-or încheia
Supărarea să-l consume.
Și de afli ce-i frumos
Să nu uiți că toate trec,
Dar ce e mai dureros
E că anii ne petrec.
Nu tot ce ne este dat
Ne va fi promis de stele
Unele sunt de păstrat
Și cu bune și cu rele.
Și-ți mai spun încă o dată
Cu-ale mele vorbe reci
Tot ce am ascuns vreodată
Fu în bezna unui beci.
Încercând să te prefac
Din mister în rază sfântă
Demonii i-am invocat
Și-am cules a ta insultă.
De-mi va fi ultimul drum
Doar atât vreau să te rog
Să mai treci la noi acas’
Și să uiți că ți-am fost om.
Să nu îndrăznești nicicând
Să arunci pământul umed
Peste crucea ce-mi va fi
Purtătoarea unui nume.
Numai asta nu-mi poți lua
Amintiri a tot ce-am fost
Pentru oameni, pentru tine
Fericirea din anost.
Chiar și oamenii ne trec
Rămân în amintiri ce dor
Și totuși ne călăuzesc
Spre un nou drum înălțător.
Să zbori e mare lucru-n vis
Să simți cum norii poți să-i duci
Să te conducă spre abis
În jertfa sfintei tale cruci.
Tre’ să accepți că uneori
Cei ce-i alegi nu sunt doar sfinți
Că ai tăi ochi impunători
Ascund în fapt scrâjneli din dinți.
Chiar și oamenii ne trec
Sunt dojeniți de univers
Și viața toată-i un eșec
Un poem vechi și necules.
E greu să plece, rău îi pare,
Dar a-nțeles că nu-i de stat
Ți-a fost cândva din delăsare
Povara dulcelui uitat.
Ai vrut s-o prinzi și s-o prefaci
Un înger blând cu chip de drac
Căci doar în ochii-i lăcrimând
Tu o vedeai suflet posac.
Când ea zâmbea, tu tremurai,
Dar doar de ciudă și de teamă
Că-ntru-n târziu tu realizai
Că fericirea-i ți-este dramă
Nu știe cerul ce-ncercai
Nu știi nici tu că ești aievea,
Dar bucuria i-o curmai
Că doar ce-i sfânt nu iți servea.
Te-ai dat drept prinț și-ncetișor
Ai meșterit planul măreț
Tu fata caldă-ai năruit
I-ai pus iubirea-ntre pereți.
Ți-ai dus prințesa în castel
Închisă-n turn întunecat
Și-ai învățat-o că-i frumos
Ce-i început, nu încetat.
Acum când viața i-ai legat
De tine, ce iluzie ești!
Îți jură… te vei odihni
Tu-n patul tău, ea-n loc de veci.
Aș fi crezut că înțelegi ce-nseamnă nopțile de-s reci
Aș fi crezut că poți să duci povara vechii mele cruci
Aș fi crezut că ești uman și că ești demn de sacrificii
Aș fi crezut că nu te pierzi printre mizerii sau delicii.
Am vrut să văd cum ești de fapt
Am vrut să simt de știi să pierzi
Am vrut s-aștept să te-nțeleg
Am vrut să văd de ești întreg.
Credeam că-n suflet ți-este dor
Credeam că ești rătăcitor
Credeam că uiți cum e să fii
Credeam că vrei doar să îmi vii.
Te tot răbda gândul și visul
Te consola inima, plânsul
Te bucura iluzia mea
Am fost cândva femeia ta.
M-a plămpădit bunica și m-a făcut om așa cum nici nu am sperat vreodată că voi putea înțelege măcar că pot să fiu. M-a învățat despre ce înseamnă demnitatea și despre cât de important este să învăț cum să mă port cu ceilalți. Bunica mea m-a învățat de mică despre cât alină un simplu ,,Bună ziua” și despre cât rănește lipsa unui ,,Mulțumesc”. Ea m-a crescut cu simțul responsabilității și mi-a adus aminte la fiecare pas că tot ceea ce fac și las în urmă îmi aparține și că nu am niciun drept să arunc asupra altora eșecurile mele. M-a făcut să înțeleg ce-i munca și ce importantă e răsplata, m-a învățat că-n viață te poți lovi în special de cel căruia i-ai întors spatele când ți s-a părut că nu-i de nasul tău și că tare mai doare rușinea. Bunica mi-a arătat prin lucruri pe care atunci nu le realizam că să fii om înseamnă să nu faci rabat de la confruntarea cu greul și să muncești cu sudoarea frunții ca să te bucuri de ce ai și, Doamne, tare mă mai bucuram de niște povești și o cană cu lapte cu cacao după câteva găletușe de corcodușe adunate. Am învățat de la ea că ceea ce fac trebuie să fie știut doar de mine și de cel de Sus că-i singurul care nici nu-mi va pune piedici și care va ști într-adevăr să mă călăuzească. Mi-a spus mereu că gura lumii n-o astupă nici pâmântul și că atâta timp cât voi vrea să ies din rândul mulțimii voi fi pomenită în vorbele celor mai mari mizerii ale omenirii și, totuși, să nu mă opresc. Mi-a povestit mereu despre cât a suferit încă din copilărie ducând tot greul casei, iar apoi ducând greul casei ei. Prin toate a trecut și a fost întotdeauna mână de fier pe care toți ne-am putut baza și pe care, chiar și acum, când anii o petrec, lumea o salută cu mulțumire și admirație ca pe ,,Floricica lor”. Ea niciodată nu ne ținea lecții despre moralitate și nu ne obosea cu predici și sfaturi care, cu siguranță, nu ne-ar fi interesat, ea ne povestea doar viitorul și situațiile în care vom ajunge, în timp ce noi ascultam cu nesaț fără a ști că suntem protagoniștii propriilor filme. Ne-a învățat că orice să-ți fie omul, numai mamă sau tată nu, că nimic nu doare mai tare decât să-ți vezi copilul suferind. Ne-a învățat că pe nimeni nu respecți mai mult decât pe cel care te-a ajutat și a fost acolo când ai avut nevoie fără ca măcar să-i ceri asta. Ne-a învățat că ce face dreapta nu e treaba stângii și că dacă ceva nu ne afectează direct singura noastră treabă este să privim în altă direcție. Bunica ne-a educat pe toți prin vorbe umile și amintiri și ne-a făcut să înțelegem că demn de respect nu este cel mai în vârstă decât noi, ci tot omul. De orice vârstă, culoare, etnie, sex, religie, ea ne spunea mereu că de-i om, trebuie respectat și că de vom face astfel, respect vom atrage. Ne învăța să mai ,,trecem unul de la altul”, să mai tăcem noi când alții stârnesc furtuni, să mai răbdăm noi viața că toate trec și că nimic nu se întâmplă fără rost. Bunica ne vorbea despre iubire și curaj, ea ne povestea că-n viață nimic nu e mai trist decât să-ți negi dragostea și nimic mai înălțător decât să o accepți. Ea nu trăia cu satul și nici nu ținea cont de canoanele în funcție de care se ghidau toți. Ea se ghida după propria-i inimă și astfel ne-a învățat și pe noi. Ne-a spus că de simțim ceva și nu facem trebuie să ne simțim rușinați de noi, că-n viață toți te pot ierta, dar dacă nu te ierți tu pe tine nu mai rămâne nimic. Bunica ne-a învățat că tot ceea ce facem e pentru noi, că nimeni nu e responsabil de fericirea noastră, că nimic bun nu se construiește ușor și că cel ce dă altuia frâiele propriei sale vieți este doar un înfrânt declarat încă de la începutul bătăliei. Bunica ne-a învățat că orice loc este înflorit de sufletul omului, iar mărăcinii, oricât ar încerca să asuprească floarea vor pieri mereu sugrumați de propriile rădăcini, în final… rămân doar povești. M-a plămădit bunica și acum a venit rândul meu s-o plămădesc și în afară de tot ceea ce încerc să fac pentru a o vedea zâmbind… azi, îi mulțumesc!
Lumea mea ești tu, te-am scris pe foi adesea
Și te-am lăsat să-mi umpli clipele, tinerețea.
Nu m-am privit vreodată să văd de-s fericită
Eram prea ocupată să cred că sunt iubită.
Când ai ales să pleci, credeam că-i o minciună
Mă păcăleam pe mine crezând că-i doar o glumă.
Am înțeles tardiv, iubirea-i trecătoare
Și-am dispărut subit, acum îți ceri iertare.
Am înțeles ce-ai vrut, să fii tu cel de pleacă,
Dar cred că-n fiecare-i o stea predestinată.
Eu am știut să-ți dau lumina mea cea pură
Când tu nu-nțelegeai, dragostea nu se jură.
Ea e un roi de griji, de temeri și de trude
Te macină încet și gândul ți se frânge.
Iubirea-i luptă grea, victorie frumoasă,
Dar tu n-ai cunoscut-o, înfrângerea ți-e aleasă.
Când cerul se crapă, în mări cade luna,
Soarele se-nalță, se-ntrezare întruna.
Când noi adormiți de curând ne trezim
Stăm mângâiați, doar la noi ne gândim.
Te las să m-alinți, să-mi mai piepteni părul,
Te simt cum te plimbi pe al meu trup cu dorul…
Mă faci să mă simt nu doar cea mai frumoasă,
Ci unică-n veci, a ta sfântă crăiasă.
Afară e ziuă, iarba iar îmi plănge,
Raza de soare lacrima o frânge
Topește și-nvie cu drag dimineața
Alungă a ei rouă, aduce dulceața.
Te las să mă prinzi de la spate ușor,
Să te simt cum tremuri, te vreau, mă-nfior.
Îmi spui la ureche că îți sunt cântec trist,
Că a mea murire te face artist.
Începi modela ale mele povești,
Țeși și creezi, îmi croiești noi poteci,
Te-asiguri că-n ziua când eu n-oi mai fi
Rămân umbra noastră ai noștri copii.
Privești răsăritul, mă mângâi pe braț,
Mă strângi iar de mână, iubești cu nesaț!
Mă sprijini, mă-ndupleci să îți mai rostesc
Că-ți rămân destin, idealul ceresc.
Copile, mi-ești drag, dar tre` să te las
sosi a mea vreme să-mi iau bun rămas,
te privesc din urmă, o vorbă-ți mai spun
în veci să nu uiți ce-nseamnă al tău drum.
Drumul e-n viață tot ceea ce-alegi,
o sumă de visuri, decizii, poteci
pe care pășești fără mine de acum
lăsându-mă-n spate, amintiri adun.
N-am să te uit cum întâi ai vorbit,
apoi stânjenit piatra-ai bătătorit,
n-am să te uit cum în brațe-mi săreai
spunându-mi bleg ,,tată”, sufletu-mi rupeai…
Știam mai demult despre clipa de-acum
Că doare și-mi lasă în palme parfum
al celui pe care cândva-l legănam,
pe care cu cearta eu îl ocroteam.
Știam că urmează să-ți pierzi inocența,
s-ajungi să îmi spui că nu știu ce-i esența,
că nu mai pricep care-i vremea de acum,
că ce mai știu eu, învechit, nu-i prea bun.
Și, totuși, cunosc înc-o dată viitorul,
dar n-o să-l trăiesc eu, ci tu cu dorul,
căci numai atunci când eu nu oi mai fi
tu vei realiza… etern mi-ești copil.
Aș vrea să mă ții în viață de poți
firește, prin minte, prin vise și nopți
în care te-ntrebi și te macini cu voci
ce-n cap îți răsună, spiritu-mi invoci.
Un tremur îți trece prin trup valuri, valuri,
urechea-ți percepe noi vagi recitaluri
pe care din prima nu vrei să le treci
tonuri funerare, bocete de priveghi
te uiți înainte, nu mai sunt demult
înțelegi că ești singur, copil, dar adult.
Am căutat prin dicționare,
Am întrebat din om în om
Ce-nseamnă s-ai un ideal
Ce din sărac te face domn.
Am așteptat cu-nfiorare
Să aflu vraja ce-ai ascuns
La tine-n sân dintr-o mișcare
Când inima tu mi-ai străpuns.
Te-am căutat în mii și mii,
Am trăit mult printre femei
Și n-am știut că ai să vii
Te-am ascuns laș în ochii ei.
Mi-am răspândit din rădăcini
În brațe ce nu mă-ncălzeau
Și te pierdeam printre ai mei pumni
Că nu credeam c-o să te am!
M-am condamnat printre străini,
Am dat uitării ce-am făcut
Și-am renunțat cu greu la noi
Încă-mi erai necunoscut.
Iar prin a cerului putere
Am priceput că a sosit
Momentul ce l-am așteptat
Pe care-n vise l-am clădit.
Te-am întâlnit a mea mireasă,
Te-am dezbrăcat doar din priviri,
Te-am îngrijit când misterioasă
Rosteai doar taine și amintiri.
Și mă uitam la tine goală,
La sângele ce-ți picura
Din trupul mic firav ca norii,
Durerea ta mă amăra!
Iar după cât te-am așteptat,
Cu câte viața m-a lovit
Am învățat cum să te port
Și simt acum că-s pregătit!
Să te port demn ca pe-o aleasă
Să ocrotesc un ideal…
Să gust din lacrima-ți neștearsă
Să-ți fiu perfectul ireal.
Din a iubirii întruchipare
Curg iar șiroaie de întristare
Tu dintre toate ce-ai țesut
Ai rămas doar necunoscut.
Fata-i al tău demon frumos,
Un suflet bun întors pe dos
Pe care tu l-ai preschimbat
Dintr-un rău pur, înger curat.
Înger c-o față luminată,
C-o inimă prea sfartecată
De-un întuneric misterios
Spre care tu priveai neîntors.
Ai încercat doar să repari
Tot ce destinul i-a făcut
N-ai înteles că să destrami
E suficient doar pentru trup.
A năpădi peste amintiri,
Veninul să îi fie scos
Era tot ce îi trebuia
Fetei cu chip trist, dar frumos.
Și de voiai să-i fii iertare,
Să te prefaci din clandestin
Să-i dai tu timpului iertare,
Să fii nepieritor senin.
Mâna-ți tremurândă
Capul mi-a aplecat
Și m-a lăsat mai goală
Ca pe orice palat
Care umbrit de-nfrângeri
A rămas pustiit
Și-ale cărui povești
Un suflet au umbrit.
Te-aș fi primit în mine
Să mă inunzi cu totul
În inimă și-n minte
Să-mi surâdă norocul.
Aș fi crezut prostește
Că mă iubești cu-ardoare
Când tu voiai să fii
Doar stea asupritoare.
Cu mâna-ți tremurândă
Ușor m-ai mângâiat
Apoi strângeai în palme
Un trup greu încercat.
Tu nu voiai s-amesteci
Dragostea cu blestemul
Așa că ai lăsat în urmă și Edenul.
Eu deși am știut
Că îmi vei fi călău
Ți-am dat ce-am cunoscut
Demult ca fiind al meu
Și m-am îndepărtat
De crezuri și de patimi
Lăsându-mă în urmă
Plutind ușor în lacrimi.
Mâna ți-am acceptat
În jurul gâtului
Am vrut doar să respir
Sub apa Iadului.
Tu m-ai cuprins firav
De frică nu priveam
Și m-ai rănit suav
Eu moartea o primeam.
Eu o vedeam frumoasă
Ca-n stele cum privește
O ghicitoare surdă
Ce doar le potrivește.
Lăsasem pentru ochi
Ce aș fi auzit
De mi-ai fi spus dintâi
Că-n fapt nici n-am trăit.
Acum că e final
De dor, de om, de veste
Îți spun ca eu am fost
Doar fragmente funeste
Pe care acum le-accepți
Cu greu ca o răsplată
Pe care-ai câștigat-o
Din fata-ndurerată
Care nici n-ar fi fost
Pe-acest Pământ vreodată
De nu s-ar fi născut
Să-ți fie ție soartă,
Destin și înțeles
Despre ce e iubirea
Despre ce-nseamnă vorba
Cât doare adormirea.
Ea nu doar că îți ia
Din brațe ce ai strâns
Te lasă-n întuneric
Al tău propriu învins.
Tu de o pierzi o dată
Etern să înțelegi
C-ai fi putut s-o ai
Nu efemer, ci-n veci.
Iubirea și ura trăiesc împreună,
se-alină, se-ntreabă, se ceartă, se-ndrumă.
Iubirea și viața din patimi se nasc,
iar ura din lacrimi și-al tău bun rămas…
Când stai și vorbești ca și cum nu mai știi
nimic din ce-ai spus, daca pleci sau de vii
Când viața-mi prefaci fie-n ceață sau scrum
nu poți să-mi mai fii nimic, doar nebun.
Iubirea și ura nu se ocolesc,
ci merg împreună pe-al lor drum grotesc.
Că orice-ai simți tu de azi înainte
va fi ce-au croit ale tale cuvinte
și te-aș mai ruga pentru ultima oară
să faci tot ce poți, să rănești, să mă doară
să pot să mă rup de destin și de tine
din noi să păstrez doar ce-ai făcut din mine.
Moarte și viață am ales să citesc
În ochii ei blânzi care visuri nutresc
Și-am așteptat să-mi mai spună un ceas
Cu ultimul suflu de-al nostru rămas.
Ți-am oferit înc-o șansă, i-am spus!
Am vrut să-i arăt că ce crede ea nu-s…
Și-am făurit din blesteme și chinuri
Îndemnuri, credință și-ale sorții triluri.
M-am depărtat de iubirea fantasmei
Pe care-am creat-o prin vraja Satanei
Și n-a fost nicicum un eșec creator
Doar o realitate a celor ce dor.
Moarte și viață mi-ai pus la picioare
Eu te-am conturat ca pe-a mea salvare
N-am știut să-ntorc ale noastre cuvinte,
Dar nici fără tine nu pot înainte!
Cred că în afara programelor încărcate ale elevilor și studenților din zilele noastre care, fie vorba între noi, cam așa sunt demult, doar că acum ne văităm mai des, una dintre cele mai mari probleme rezidă în lipsa stăpânirii noțiunii de ,,învățare”. Mai exact, copiii nu înțeleg ce înseamnă a învăța, cu ce pot asocia acest termen, motiv pentru care cad de cele mai multe ori în patima lui ,,am citit” sau ,,știu cât de cât” în urma cărora nu survine decât eșecul sau dezamagirea, uneori regretul față de ,,aș fi putut să fac mai mult, dar la acel moment nu am știut ce”.
Consider că una dintre îndatoririle cadrului didactic este de a îndruma elevul spre însușirea noțiunii de învățare, de a explica acestuia că simpla lecturare a materiei nu poate avea drept rezultat înmagazinarea reală a acelor informații, drept urmare abordarea adecvată a acestui proces nu constă în parcurgerea unor noțiuni, ci în reproducerea veridică a acestora și, mai mult, în capacitatea ulterioară de a transfera acele informații, la rândul lor, având chiar posibilitatea de a argumenta, exemplifica asemenea unui bun cunoscător al fondului, apt fiind de a face pe altul să înțeleagă ceea ce tocmai a fost sedimentat în urma procesului de învățare.
Copiii nu mai știu să învețe pentru că, deși au la îndemână multiple instrumente ce facilitează această activitate, uită de importanța învățării logice, bazate pe diverse clasificări, grupări de informații ce îi pot ajuta să înțeleagă mai bine de unde provine fiecare aspect nou însușit, mai clar, în ce scopuri poate fi acel element utilizat, în ce context, pentru ce.
Una dintre cele mai mari erori ce stau la baza procesului de învățare este să reții pe de-a-ntregul o serie de concepte fără a cunoaște clasa din care acestea fac parte și chiar geneza creării acestora.
Clasificarea unor idei nu susține doar conceptul schematizării lucrurilor, ci învățarea fundamentată pe recognoscibilitatea materiei, totul având drept obiectiv identificarea punctului de plecare și a punctului final pe care-l putem atinge doar prin parcurgerea cronologică a materiei.
Avem atâtea surse, unele dintre ele chiar se contrazic, iar din aceasta se naște o serie de alte situații care mai de care problematice pentru elev: care e sursa corectă? pe cine să credem? de unde pot învăța pentru a fi cât mai aproape de adevăr?
,,Învăț cum ne-a spus, chiar dacă știu că nu este corect, pentru că până la urmă doamna/domnul profesor pune nota la clasă”. Minunat! Ce dovadă mai mare de ipocrizie poate cineva avea din partea unui om care învață elevii că a fi supus unor canoane ponosite, indiferent de corectitudinea sau incorectitudinea lor, este calea cea dreaptă că… ce-i drept, cu cât ești mai vocal, cu atât deranjezi mai tare, iar cu cât deranjezi mai tare, cu atât vei fi mai predispus reducerii la tăcere.
Din contră! Nu există regi ai materiei, cum nu există idealul descris și înfăptuit de nicio altă ființă umană, așadar un adevărat pedagog va învăța elevul despre puterea sa de a cerceta, despre faptul că profesorul este doar transmițătorul unor informații dobândite pe parcursul propriilor studii, efectuate prin prisma muncii sale sau a altora, însă că îndatorirea lui este de a cerceta la rândul său, de a se întruchipa într-o entitate capabilă de a-și motiva propriile crezuri, capabilă de a combate opiniile celorlalți cu propriile argumente, căci de fapt… asta înseamnă a învăța!
Adevăratul pedagog oferă elevilor săi nu doar opinii proprii, concluzii ale unor ani de studii, adevăratul profesor nu se erijează în Dumnezeul nimănui și nu respinge greșeala, adevăratul pedagog este cel care se afișează drept îndrumătorul alături de care elevul își poate parcurge drumul, este cel care oferă acestuia sfaturi, susținere, idei pentru pătrunderea facilă a căilor multiple ale cunoașterii și mai presus de toate, oferă curaj. Curajul de a observa, de a examina minuțios fiecare aspect ce-i este de interes, curajul de a se manifesta întocmai convingerilor sale și de a se împotrivi celor cărora nu le dă crezare. Un adevărat profesor îndeamnă la apariția unor spirite iluminate, pline de speranță și dorință, ci nu la fabricarea unor ecouri care, în fapt, nu vor asurzi pe nimeni, niciodată!
Dragostea doare și te face să fii neom așa cum nici n-ai știut că poți fi vreodată sau, de fapt, te face să descoperi că nicio zi din viața ta de până acum n-a fost cu-nsemnătate, că nu știai cum se simte, că nu știai ce înseamnă să fii tu. Te face să te-ntorci împotriva firii doar pentru a fi omul celuilalt. Dragostea înseamnă dor de moarte când nu atingi ce te-mplinește și când tot ce-ai vrea aproape se țese doar în vise și-n povești despre viitor. Dragostea e tot ceea ce-ai fi negat vreodată de ți-ar fi spus cineva că vei ajunge să te vinzi iluziei pentru a putea avea parte de puțină fericire. Dragostea adevărată nu șlefuiește, ci umple goluri. Nu născocește leacuri împotriva monștrilor trecutului, ci ridică fortărețe în fața oricui ar răni-o. Dragostea alină, mângâie și încălzește, ea protejează ce n-ai știut vreodată că ai neglijat și are grijă șă-ți fie seară și dimineață pentru a-ți mai duce viața. Dragostea e pasiunea pe care niciun vin n-ar stinge-o și pe care orice înger ar sculpta-o în ceruri, pe care omul ce-o merită ar proteja-o mai presus de propria-i ființă și pe care celălalt o va primi întotdeauna ca pe un dar Divin. Dragostea nu se caută și nu se așteaptă, nu se programează și nu se pricepe prin ale teoriei! Dragostea vine. Vine când ești pregătit. Dragostea adevărată te umilește și te dărâmă până a te cunoaște pentru a te face să înțelegi că-ți ești mai mult decât comoară și că tot ce-ai îndurat rău a fost pentru a ocroti tot ce vei primi. Dragostea e destin și tocmai de aceea te lasă experienței înainte de a se așeza în brațele tale unde știe că va rămâne… de acum și pentru totdeauna!
Cu cât mai mult,
Cu atât mai bine…
Viața dramă să ne fie!
M-am întrebat de foarte multe ori de ce suntem atât de deranjați de tot ceea ce ne înconjoară și de ce ieșim din casă porniți pe un scandal de parcă o răfuială cu primul care ne iese în cale ne va rezolva nouă frustrările. De aș cunoaște măcar un om căruia să i se fi umplut traista de fericire după vreo două înjurături la coada de la farmacie sau vreo trei dări de ochi peste cap la ușa doctorului și vreo câteva sclifoseli în fața angajaților de la diverse care au nesimțirea să nu se miște puțintel mai repede parcă aș înțelege episoadele astea fără de număr din serialul ,,Cum să fii isteric la nesfârșit?” și poate, Doamne ferește, chiar aș adera la vreo terapie de genul, dar așa?
În fine, țineam neapărat să povestesc despre o doamnă care mai că mi-a luminat ziua când n-aveam chef nici măcar de mine, dar să-i observ pe alții și, totuși, mi-am dezmeticit simțurile zbuciumată fiind de niște urlete și gesturi care mă făceau până și pe mine să mă simt prost că nu-i spun ce trebuia bărba-su să-i fi zis.
,,-Tu înțelegi că stau la ditamai coada și așteaptă oameni la rând în spatele meu că ești tu incapabil? Chiar nu ești în stare de nimic?”
Domnul de la recepție făcându-i semn a replicat: ,,Doamnă, nu e nimeni care așteaptă în spatele dumneavoastră. Unde-i graba?”
La dracu… s-a găsit Batman să salveze situația doamnei care, nu numai că nu voia să fie salvată, ci voia să fie aruncată în flăcările cele mai mari ca să poată stârpi cât mai tare dragonul. Până la urmă… trebuia să se calmeze și ea cumva, nu?
La al doilea ,, în fine” aș adăuga faptul că mă număr într-adevăr printre una dintre cele mai puțin răbdătoare persoane atunci când nu este vorba despre munca mea, iar limitele mele sunt suficient de sensibile încât să stârnesc o mică avalanșă chiar și într-o zonă plină de extaz a Paradisului, dar nu făcând tapet din nervii mei și nici transformându-mă într-o penibilă care recunoaște singură că e incapabilă să se mulțumească cu ceea ce alege. Până la urmă… când iei roșia stricată din magazin nu te întorci la raft să înjuri, rămâi acolo, lângă tocător și treci la planul B sau mai faci o tură până găsești ceva să-ți convină.
Spuneam de drama queen că mi-a luminat ziua pentru că mi-am dat seama de câte ori plec și eu din casă pregătită să arunc prima suliță în coasta cuiva, însă de aici filmul meu s-a rupt pentru că primul zâmbet al omului care are puterea de a înțelege că nu-s alții de vină pentru nemulțumirile lui, nu numai că mă calmează, ci mă mai vindecă un pic de mine și de crezul ăsta conform căruia dacă am dat de-o buruiană, mă umplu până seara de ciulini.
Știi ce mai vindecă? Să pleci nervos de unde vrei tu și să cauți oameni cărora să le zâmbești, să fierbi la foc mic, dar să vezi un om care, poate, are o zi mai proastă ca a ta și să-i zâmbești din priviri, să-l bucuri tu un pic. Ar vindeca să înțelegem că nu toți greșesc voit și că ,,greșeala-i omenească” nu e basm atâta timp cât altă dată nu-ți mai este. Că fiecare dintre noi ar trebui să fie alinare, ci nu călău celuilalt. Vindecă să înțelegi că rănind sau umilind pe alții nu te face mai puternic, ci te transformă în propria victimă în timp ce aduni în tine veninul cu care singur ai să te otrăvești. Știi ce mai vindecă? Să poți să faci rău, să înghiți în sec și să faci cumva, pe ascuns, să fie bine. Aia te vindecă, dar nu de lume, ci de tine!
Greșeala să-mi fie al vieții blestem
Ca tu să-ți asumi, din mări, eu te chem!
Să vii ca prin vis, să simți tot ce-am tras
Când tu, al meu zeu, ești veșnic retras.
Greșeala să-mi fie al vieții blestem
Am vrut să te-ating și resping în tandem.
De-am stat nopți și zile și-am vrut să te las
Am luat doar otrava din al sorții glas.
Greșeala să-mi fie al vieții blestem
Răbdare îmi ceri, îți dau un poem.
Mă-ntreb de-ai știut despre-al vieții popas
Ce-nseamnă să fii al meu, ori pripas!
De ziua ta, mămico, vreau doar să-ți mulțumesc! N-am să-ți urez nimic, căci de toate are Dumnezeu grijă, iar de cele care depind de mine a venit vremea să încep să mă ocup. Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai făcut, pentru firescul cu care ne-ai crescut și pentru dedicarea la care niciodată nu m-am gândit ca fiind un plan bine pus la punct, ci ca la un ideal pe care ai vrut să-l atingi! Îți mulțumesc pentru fiecare codiță împletită și pentru fiecare pampon imens pus în păr cu care ne puteam asigura toți că voi fi văzută de la o altitudine suficient de mare încât să mă poți depista oricând, de oriunde! Îți mulțumesc pentru fiecare oală mânjită de cremă de prăjituri în care m-ai lăsat să-mi bag mâinile și pentru fiecare frunză sau castană adunată din parc și aranjată ulterior în cele mai inventive moduri pentru proiectele de la școală. Mulțumesc pentru fiecare oră de dans și teatru, pentru fiecare oră de engleză, română sau matematică, pentru fiecare vizită la zoo și pentru toate excursiile în care îmi burdușeai ghiozdanul cu sandvișuri cu șnițele și castraveți murați! Îți mulțumesc pentru curajul de a mă lăsa întotdeauna să aleg eu ceea ce am de făcut, chiar dacă atunci când am dat greș sau m-am rănit, tu ai suferit de un milion de ori mai tare, iar pentru asta, te rog, iartă-mă, mamă! Îți mulțumesc pentru fiecare papuc zburat în ușa camerei la 3 dimineața când mie și soră-mii nu ne tăceau gurițele și pentru fiecare ascultare din seara de dinaintea unei noi zile de școală. Îți multumesc chiar și pentru îmbrăcămintea stil ospătar pe care tu o considerai așa de cool la petrecerile la care toate fetițele erau în roz, eu purtând veste negre de piele sau stofă, dar și pentru pantofii de băieței. Ce-i drept… cu ăia mă descurcam mai bine pe atunci. Mă întreb dacă mai știi că la primii pantofiori cu toc apăsam așa de tare când pășeam ca să se audă zgomotul tocului încât am nenorocit pantofii ăia într-o lună! Cred că acum ți-aș mulțumi chiar și pentru hainele pe care le foloseai pe post de lavetă de praf considerând la acel moment că s-au demodat! Mulțumesc pentru fiecare prosop lung prins de coadă pentru a-mi da impresia că-s Rapunzel și pentru fiecare cană de lapte făcută dimineața. Mulțumesc pentru fiecare alint sau dojeneală și pentru fiecare moment în care indiferent de vârstă mi-ai amintit că îți miros a crud. Mulțumesc pentru fiecare ,,peste”, așa cum spuneam mică fiind atunci când voiam să-mi pui pantalonașii peste bluze și pentru fiecare serie de pieptănat în poala ta de dinaintea somnului. Îți mulțumesc, mamă, pentru fiecare serbare la care te-am văzut plângând și pentru fiecare poezie sau cântec pe care l-am învățat datorită ție! Pentru husele băncilor de la școală și pentru floricelele decupate. Mulțumesc pentru tot ceea ce n-ai avut vreodată habar că înseamnă atât de mult, dar nu în mintea copilului de atunci, ci în mintea adultului de azi. Mamă, îți mulțumesc pentru că tu, dintre toți, ai fost mereu acolo pentru mine și ai crezut în visurile mele atunci când nici măcar eu nu-mi mai acordam atenție! Îți mulțumesc că m-ai învățat ce înseamnă lumea și că dintre toți cea mai importantă sunt eu și fericirea mea, pe ei oricum nu-i astâmpără nici soarta. Îți mulțumesc, mamă, pentru fiecare plimbare cu rolele și pentru fiecare seară în care, venită de la joacă, mă așteptai cu plapuma rece pe pervazul ferestrei gata fiind să ,,mă bagi la nani”. Îți mulțumesc pentru tot, dar mai ales pentru faptul că nu mi-ai fost niciodată doar mamă, ci prietena față de care n-am știut ce e rușinea, neîncrederea sau frica. Ție ți-am dat întotdeauna tot pentru că tot ce sunt eu acum… ai făcut tu, mamă, iar pentru ce nu am făcut încă sau am făcut așa cum n-ar fi trebuit, te rog încă o dată, să mă ierți!
Te iubesc!
Când crezi că nu mai ai nimic, să-ți amintești de tine!
De dragul a tot ce-ai iubit, cum ai croit destine.
Să mai privești încă o dată al tău copil înfumurat…
Care ți-a fost necontenit un camarad demn de-nfruntat.
Să îți revii din orice vis, să cauți tot ce e real
Și să nu uiți că ce-ai trăit n-a fost nicicând un ideal.
Ce ai făcut de-a lungul vieții, să îți rămână un dezmăț
Și să privești al tău trecut ca pe-al viitorului negoț.
Să vii din când în când spre noi, dar să nu-ți pese iar de lume,
Că ce ai plâns și-ai suferit n-a fost deloc spre-al tău renume…
Căci nimănui nu i-a păsat cum ai muncit din greu, pe brânci
Ca să răsari din munți și mări, să faci din lacrimi niște stânci.
Ți-e necesar să te iubești și să cunoști propria valoare,
Să-ți fii alături doar la rău, la bine toți ți-s încântare!
Să nu te-aplauzi când greșești, să te mustrezi, să fii cinstit,
Că doar așa vei fi un om, nu doar un veșnic rătăcit.
În spatele oricărei asumări se află dorința. O dorință, indiferent care, iar ce este mai important este că de cele mai multe ori, în umbra dorinței ce reprezintă transpunerea motivației în finalitatea propriilor planuri, se află o sumedenie de alte dorințe pe care, oricât de tare am încerca, nu numai că nu le putem inhiba permanent, ci nu le putem face față fără identificarea unui refugiu capabil de a ne alina ,,tupeul” de a ne mai gândi la altceva în afara celor propuse, de a simți orice altă nevoie în afara celei ce definește alegerea făcută.
De departe asumarea este o întreagă poveste despre capacitatea umană de a conștientiza necesitatea unor sacrificii survenite posterior deciziilor luate într-un anumit moment al vieții, iar asta consider că este de fapt ceea ce explică în concret ideea de asumare. Să-ți asumi cele propuse de tine în fața propriei persoane înseamnă într-adevăr să accepți atât avantajele, cât și dezavantajele a tot ceea ce urmează, însă în goana după succesul final nu trebuie să uiți niciodată de tine și, cu atât mai mult, să îți negi dorințe pe care le consideri total contrare celor la care tu însuți ai ales să renunți cumva odată cu alegerea noilor priorități. Totuși, caută un refugiu și înțelegeți frustrările. Înțelege că nu întotdeauna poți ține calea și că tragedia nu vine din a abandona puțin drumul, ci din a te abandona pe tine. Caută-te pe tine și nu lăsa pe nimeni niciodată să te facă să crezi că a te refugia în brațele sale îți va fi dezmierdarea… în fond singurul de care ar trebui să-ți fie frică să nu-ți aducă dezamagirea ești chiar tu și cu siguranță te-ai dezamăgit de prea multe ori pentru a-ți face asta încă odată din pura-ți naivitate.
Plângi, scrie, cântă, dansează, citește, rupe, lovește… fă orice și oricum, dar cu tine de fiecare dată când simți că vrei să fii puțin om permițându-ți să-ți fie dor de lucruri pe care voit le-ai pierdut, asumat, fără a cunoaște că asumarea asta înseamnă de fapt înțelegerea faptului că din când în când ai voie să îți fie dor de tine, de banal, de soare, de cărți, de prieteni, de orice iese din schema planurilor tale.
Să te plângi doar ție și să nu uiți că fiecare compromis este al tău, că înflorirea grădinii tale va fi mereu motiv de invidie celor ce te urăsc și armă albă celor ce vor să te convingă că ești slab asigurându-se că ai nevoie de ei. Tu, vezi-ți de drum și iubește-ți slăbiciunile ca pe cele mai mari guri de aer ce te încarcă de putere, oricum, în final sunteți doar voi… tu și cu tine! Până la urmă, de fiecare dată când cauți alinarea în grija și cuvintele altora uiți exact ceea ce este mai important! Tu… te ai doar pe tine!
Îți urăsc încordarea,
Îmi urăști întristarea.
Te iubesc în tot locul,
Îmi iubești nenorocul.
Îți ador alinarea,
Îmi adori dezmierdarea.
Îți accept cu drag focul,
Îmi accepți tragicul.
Îți admir indignarea,
Îmi admiri tulburarea.
Îți aduc stările,
Îmi aduci mările.
Îți alung furtuna,
Îmi alungi minciuna.
Îți ofer aurul,
Îmi oferi tezaurul.
Îți ating spiritul,
Îmi atingi sufletul.
