Senil

Tu n-ai avut nisipul nici măcar pentru tine
Pe mine… m-ai uitat demult, m-ai așternut senil în rime
Ce nebun ai fost să crezi că ce-am avut era poveste
O realitate-ncrâncenată de tot ce astăzi nu mai este!

Clepsidra noastră fu promisă de magii vechi de la-nceputuri
Cu care lumea se născu și ne croiră-n nevăzuturi
E-așa păcat, se năruiră tot ce-am visat cu ochii umezi
Când toți ai noștri ar fi murit, iar tu nici nu puteai să vezi
Lumina mea și bucuria de copil crud cu ochii verzi.
Ce i-ai pierdut flămând de visuri făr’ să mai vrei măcar să crezi!

Tablou

În fața noastră-i un tablou, din rama sa, e brațul tău
Încetișor mă învelește, iubitul meu văzut călău
Eu nu te vreau, mă tragi spre tine și simt cum doar începi să-mi curgi
Încetișor, firav prin vine, ca doar din mine să nu fugi.

Mă las pierdută, nu-i mirare, în ochii tăi citesc povești
Pline de lacrimi și suspine oricâte guri înveselești
De-mi faci un legământ pe viață, să-l scrii aici, în colt de pânză
Iar eu am să rămân etern a ta iubită, sfântă muză.

La pragul casei

La pragul casei au rămas doar tălpi murdare, ostenite
Care prin viață au calcat și-acum de soartă-s prigonite
În aste urme văd poveți pe care ți le-aș cere-n zori
Numai de-ai vrea să mă înveți cum să îți dau iarăși fiori.

Pe fruntea mea sunt drumuri multe
Pe mine m-au năpăstuit
Pe tine acum, să nu te-ncrunte,
Să nu te lași învinut.

Abia de-oi ști ce-i răutatea
Ai să te-nfrupți și din iertare
Ca să te-ncurci cu bunătatea
Să iei Divina desfătare!

Palmele mele sunt miraje
Iluzii mari cu lungi păcate
Ce cară-n ele doar ultraje
De prin minți surde adunate.

Coatele ni-s doar o carcasă
Acoperă ca-ntr-o balanță
Dureri și greutăți, ce chinuri!
Doar să mergi tu cu eleganță.

Mă vezi pe mine? Sunt chiar tu
Curând vei fi în locul meu
Iară când clipa va sosi
Să-i fii iar fiu lui Dumnezeu!

Pânză

Pe pânza veche de tablou
Zăcea întinsă fata mea
Eu o purtam ca bibelou
Să nu mi-o strice vremea rea…

O mângâiam și zi și noapte
Culoarea-mi rămânea pe palme
În ale mele triste șoapte
Era jertfirea unei doamne.

Când am pictat-o din priviri
Cu pensula mâna-mi dansa
O conturam din amintiri
Iluzia mea ce lung valsa.

O înrămam în aur galben
Ca pe comoară s-o păstrez
O țineam drept ultimul tren
Iubita mea, te venerez!

Iar de-oi ieși din astă ramă
Să nu mă uiți, căci eu ți-s domnul
Iubirea noastră nu-i alamă
Eu pe vecie-ți voi fi tonul.

Refren

Eu te-aș rescrie… exact ca pe-un refren
Să-mi faci viața o puzderie de încântare din spleen
Să te ascult neîncentat, să mă pătrunzi prin orice por
Să nu te uit cum neiertat știi să alini cele ce dor.

Refrenul meu… să-mi fii de-a pururi
Muzica mea strânsă din gânduri
Un ritm frumos, tandru și moale
Ce fericirea-mi scoate-n cale.

Tu ești refren, eu te repet
N-am să te las din gura mea
Buzele de mi-or fi apret
Pe veci voi ști te fredona!

Tarot

În pacea mea am să ridic un zid înalt doar pentru oameni
doar să rămân să povestesc cum toți cei morți erau mai zdraveni
Și cum puterea lor finită era în fapt tot ce aveam
să ducem noi neprihănită la templul trainic ce-l clădeam.

Eu mă jertfesc pe mine, rege! Căci viața mea nu mai contează…
ea nu a fost oricum vreodată piatra cea sfântă de-o așază
Supușii tăi pe la picioare ca nestematul să-mi dea mie
să-nvăț și eu cum se călește destinul crud ca infamie.

Te rog să ierți purtarea mea, netrebnic individ ce-am fost
eu știu că toate ce-mi vei da, sunt prea târzii și n-au un rost
Venele-mi seacă, te grăbește, eu simt cum trupul mi se frânge
și cum ‘năuntru pruncul meu e nenăscut și totuși plânge…

Am vrut a fi mamă de fată ca s-o iubesc și s-o învăț
cum piatra asta descifrată te poate duce spre dezmăț
La desfrânare și păcat, la orice-i rău și-ndepărtat
de firea sfântă, blândă a ta iubind pe orice avortat.

Mai știi povestea-mi? Nu m-au vrut!
Tu m-ai adus în astă lume!
Și m-ai făcut un cunoscut,
dar eu dau morții iar un nume.

Asta mi-e soarta, înțelege!
Eu n-am fost plănuit în viață…
iar la final tarotul meu
întoarce cărțile pe față!

Măști

Nu am crezut niciodată în veriga slabă… până ce nu m-am transformat în ea. Totuși, de-a lungul anilor am învățat că ceea ce credeam eu despre a fi slab nu are nicio legătură cu adevărul sau, cel puțin, nu cu adevărul despre care am învățat eu. Să fii slab nu înseamnă să plângi, să recunoști frici ori gustul amar al dorului de tine, să fii slab înseamnă doar să te întorci… știi? Acolo unde a durut mai tare, dar erai atât de obișnuit cu peisajul încât ți-era ușor de suportat. Să mergi acolo unde nimic nu e nou și nimic nu te mai poate surprinde, iar urletele încep să ți se pară muzică în timp ce pentru alții sunt clare sunete funerare. Cred că să fii veriga slabă este mai mult decât o alegere și mai cred că abia atunci când ne asumăm asta putem trăi cu adevărat, la urma urmei, cum aș putea descrie satisfacția unui zâmbet fără a ști scrijelitul propriilor unghii pe pereții reci ce mă-nconjoară? Sau… cum aș putea descrie libertatea de n-aș cunoaște izolarea față de propriul eu, de lume și de tot ceea ce înseamnă realitatea…? În fond, suntem doar proiecția tuturor ochilor ce ne privesc, de multe ori, fără a mai conta felul în care ne privim noi și când ești slab, am învățat că recunoașterea te face mai puternic decât ștergerea unei lacrimi care în spate strânge mii și mii de frustrări și zbierete de teamă, iar mâine, nu vei fi mai fericit decât azi când azi ți-a fost un chin? Cred că să fii slab este de fapt despre cine admitem că suntem, iar mai apoi ne spulberăm oricum încet spre falsul răset al unui individ pe care alegem să-l afișăm în următoarea zi.

Stăpână, cum să te înduplec?

În barba ei făcură noduri lacrimi de gheață ostenite
doar implorând și suspinând la înțelesuri născocite
Și rătăcită-n lumea ei, pasu-i micuț o ocolește
Apoi ajunsă sub un tei se simte filă de poveste.

În jurul său se lasă ceața, iar norii par s-o învelească
Lumina nopții-i un crâmpei dintr-un descântec pentru viață
Din drumul ei zărit-am lupii care urlând chemau din ceruri
Ai cunoscutului condei cu care-a scris cândva pasteluri
În jurul său era doar moarte, un somn adânc doar pentru suflet
Primit de ea, de mine când, stăpână, cum să te înduplec?

Semnat

Semnat, o umbră care te-a iubit
și care încă te iubește ca pe-el ei cer și infinit.
Semnat, un înger trădător de Rai
căzut în sumbrul, trist ghetou al nemuririi fără grai.
Semnat, o traumă distinsă
ce merită respectul tău pentru ce-a fost și cum e scrisă.
Semnat, un tremur blând dintr-o epavă
se simte atunci când doamna mea adună florile pe tavă
Semnat, al meu final e pregătit, iar tu zâmbind la capul meu
te faci văduv înmărmurit!
Semnat, eu nu pot renunța la tine
când tu negai dragostea mea, eu încă te plimbam prin mine!

Pelerinaj

Așa a fost copilăria mea, eu nici nu am știut-o crezând că era bine
Apoi când am crescut a început să doară, iar mâini calde de oameni să nu mă mai aline…

Am început cunoaște ura și-am regretat cerând apoi să-nvăț să cred, să simt iertarea
Tu bunul meu părinte, știai înjunghiat,
copilul tău promis cu mult timp înainte.

De mi-ai dat astă cruce, am să-mi desfac larg pieptul
și-am să primesc durerea cu fală și curaj,
Am să iubesc plăcerea și-am să reneg de-a dreptul
tot ce voiam să fie al meu pelerinaj…

Acum că sunt părinte și mângâi al meu pântec
știu cum în mine crește sămânță de viață
Tu o să fii al meu, rod crud, curat de suflet
în cartea sorții mele mai mult decât prefață.