Pânză

Pe pânza veche de tablou
Zăcea întinsă fata mea
Eu o purtam ca bibelou
Să nu mi-o strice vremea rea…

O mângâiam și zi și noapte
Culoarea-mi rămânea pe palme
În ale mele triste șoapte
Era jertfirea unei doamne.

Când am pictat-o din priviri
Cu pensula mâna-mi dansa
O conturam din amintiri
Iluzia mea ce lung valsa.

O înrămam în aur galben
Ca pe comoară s-o păstrez
O țineam drept ultimul tren
Iubita mea, te venerez!

Iar de-oi ieși din astă ramă
Să nu mă uiți, căci eu ți-s domnul
Iubirea noastră nu-i alamă
Eu pe vecie-ți voi fi tonul.